— Dar cum?

— În zidul exterior se află intrări înguste ce-mi sunt cunoscute și pe care isteții paznici ai Labirintului nu le păzesc niciodată. Noaptea, străjile sunt puțin numeroase în curte și au atâta încredere în paza zeilor și în spaima mulțimii, încât dorm de cele mai multe ori. Afară de asta, între apusul și răsăritul soarelui, preoții se duc de trei ori în templu, la rugăciune, iar soldații lor se roagă sub cerul liber. Înainte de a fi sfârșit ei rugăciunea, eu voi fi înăuntru.

— Dar dacă te rătăcești?

— Am planul cu mine.

— Dar dacă planul e mincinos? zise faraonul, neputându-și ascunde îngrijorarea.

— Dar dacă luminăția-ta nu va obține tezaurul Labirintului? Dar dacă fenicienii, răzgândindu-se, nu vor mai da împrumutul făgăduit? Dar dacă oastea va fi flămândă, iar speranțele poporului spulberate? Crede-mă, stăpâne, că eu, printre coridoarele Labirintului, voi fi mai în siguranță decât tine, în statul tău.

— Dar întunericul! Bezna! Și zidurile care nu pot fi străpunse, și adâncurile, și sutele de drumuri în care n-ar fi cu neputință să te rătăcești? Crede-mă, Samentu, lupta cu oamenii e o jucărie, pe când înfruntarea beznei și necunoscutului e un lucru cumplit!

Samentu zâmbi.

— Luminăția-ta nu-mi cunoaște viața. La douăzeci și cinci de ani, eram preot al lui Osiris.

— Tu? se uimi Ramses.

— Da. Și-ți voi spune îndată de ce am trecut în slujba lui Set. Am fost trimis în peninsula Sinai să construiesc un mic templu pentru mineri. Construcția s-a tărăgănat șase ani și, având mult timp liber, am cutreierat munții și peșterile din partea locului. Câte n-am văzut acolo! Galerii lungi, pe care nu le puteai străbate în mai puțin de câteva ceasuri; intrări înguste, prin care trebuia să te târăști; bolți atât de uriașe, încât ar fi putut cuprinde un templu. Am văzut râuri și lacuri subpământene, palate de cristal, văgăuni așa de întunecoase, încât nu-ți puteai vedea mâna, sau dimpotrivă atât de luminoase, de parcă ar fi strălucit în ele un alt soare. De câte ori n-am rătăcit drumul, de câte ori nu mi s-a stins torța, de câte ori nu m-am rostogolit în prăpăstii nevăzute! Uneori rămâneam în subterane câteva zile în șir, hrănindu-mă cu orz prăjit, lingând umezeala stâncilor, nefiind sigur de voi mai ajunge la lumină.

M-am ales, în schimb, cu experiență, iar văzul mi s-a ascuțit, ajungând chiar să îndrăgesc aceste locuri neomenești. Azi, când mă gândesc la ascunzătorile copilărești ale Labirintului, îmi vine să râd. Clădirile înălțate de oameni sunt galerii de cârtiță pe lângă uriașele ziduri ridicate de duhurile tăcute și nevăzute ale pământului. Odată am dat însă de un lucru cumplit, care m-a făcut să-mi schimb credința. La apus de mina Sinai, se află un lanț de munți și de trecători, în mijlocul cărora pământul se cutremura adesea și răsuna de tunete subterane, iar alteori se vedeau și flăcări. Curios, am pornit într-acolo pentru un timp mai îndelungat. Am tot scotocit și, prin niște crăpături nu prea mari, am descoperit un șir întreg de peșteri uriașe, sub bolțile cărora ar încăpea cea mai mare dintre piramide. Rătăcind pe-acolo, m-a ajuns deodată un miros de hoit atât de respingător, încât am vrut să fug. Stăpânindu-mă, însă, am intrat în peștera de unde venea mirosul și am văzut… binevoiește stăpâne să-ți închipui un om cu picioarele și mâinile pe jumătate mai scurte decât ale noastre, dar groase, butucănoase și cu gheare la capete. Mai adaugă la aceasta și o coadă lată, pe de lături netedă, iar deasupra crestată cum e creasta cocoșului, precum și un gât nespus de lung, terminat cu un cap de câine. Închipuie-ți, în sfârșit, spinarea ciudățeniei acesteia acoperită cu solzi încovoiați. Dihania, stăpâne, sta pe picioarele de dinapoi, iar mâinile și pieptul și le sprijinea de stâncă.

— Ce urât! exclamă faraonul. L-aș fi omorât pe loc.

— Nu era urâtă, zise preotul, fiindcă, stăpâne, dihania aceasta era înaltă cât un obelisc.

Ramses al XIII-lea schiță un gest de nemulțumire.

— Samentu, rosti el, nu cumva ai văzut peșterile astea în vis?

— Jur pe viața copiilor mei, stăpâne, că ți-am spus adevărul! Dacă jivina aceasta cu piele de târâtoare, acoperită cu solzi ascuțiți, ar fi stat toată pe pământ, ar fi avut, cu coadă cu tot, o lungime de vreo cincizeci de picioare. Cu toată spaima și scârba ce-o simțeam, m-am întors de câteva ori în văgăună și am cercetat fiara cât se poate de amănunțit.

— Va să zică trăia?

— Nu. Era moartă. Dar stârvul ei, nespus de vechi, se păstra ca și mumiile noastre. Îl ținuse marea uscăciune a aerului și poate unele săruri ale pământului, pe care nu le cunosc.

Asta a fost ultima mea descoperire, continuă Samentu. N-am mai intrat în peșteri, dar am cugetat mult. Osiris zămislește lei, elefanți, cai, iar Set – șerpi, lilieci, crocodili. Lighioana pe care o văzusem era, fără îndoială, din făpturile lui Set și cum mărimea ei întrecea tot ce cunoaștem sub soare, Set, mi-am spus eu, este mai puternic decât Osiris. Atunci am început să cred în Set, și, venind în Egipt, m-am statornicit în templul lui. Iar când am povestit preoților despre cele văzute, mi-au spus că și ei cunosc un mare număr de asemenea dihănii. Samentu se odihni puțin, apoi vorbi mai departe. Dacă luminăția-ta va binevoi să viziteze cândva templul nostru, îi voi arăta făpturi ciudate și îngrozitoare, așezate în gropi, ca, de pildă: gâște cu capete de șopârlă și cu aripi de liliac, șopârle ce seamănă cu lebedele, dar mai mari decât struții, crocodili de trei ori mai lungi decât cei ce trăiesc în Nil, broaște de mărimea unui câine. Acestea toate sunt sau mumii, sau schelete găsite în peșteri și pe care le păstrăm în gropile noastre. Mulțimea își închipuie că ne închinăm lor; adevărul e că noi cercetăm cum