— Voi crede când voi vedea cu ochii mei, răspunse faraonul. Dar spune-mi: de unde și cum au ajuns făpturile astea în peșteri?

— Stăpâne, lumea în care trăim e supusă unor mari schimbări. Chiar și în Egiptul nostru, găsim ruine de orașe și temple ascunse adânc în pământ. A fost o vreme când, în locul Egiptului de Jos, se afla un braț al mării, iar Nilul curgea pe toată lățimea văii noastre. În timpuri și mai vechi, pe locul unde se află astăzi statul nostru tălăzuia marea. Iar strămoșii noștri locuiau o țară pe care astăzi a înghițit-o deșertul apusean. Și mai de demult încă, cu zeci de mii de ani în urmă, oamenii nu erau așa cum suntem noi, ci asemenea maimuțelor, dar care știau totuși să-și ridice colibe, să aprindă focul, să se apere cu măciuca și eu pietre. Atunci nu erau nici cai, nici boi; iar elefanții, rinocerii și leii erau de trei și chiar de patru ori mai mari decât animalele cu aceeași înfățișare de astăzi. Dar nici elefanții uriași nu sunt cele mai vechi vietăți. Înaintea lor au trăit reptile și mai uriașe, care zburau, înotau ori umblau. Iar înaintea acestora, pământul a cunoscut doar melci și pești, iar și mai înaintea lor numai plante, dar altele, așa cum azi nu se mai pomenesc.

— Iar și mai de demult? întrebă Ramses.

— Și mai de demult, pământul era pustiu și gol, iar duhul cel divin plutea deasupra apelor.

— Am auzit câte ceva despre toate acestea, zise faraonul. Dar nu voi crede nimic, până nu-mi vei arăta mumiile monștrilor aflate în templul vostru.

— Dacă îngădui, îmi voi sfârși povestirea începută, zise Samentu. Când în peștera Sinai am văzut hoitul acela uriaș, m-a pătruns spaima atât de tare, încât n-aș mai fi putut intra în nicio peșteră mulți ani. Dar când preoții lui Set m-au lămurit de unde vin făpturile acestea atât de ciudate, spaima mi s-a spulberat, iar curiozitatea mi s-a întețit. Iar astăzi nu se află pentru mine o îndeletnicire mai plăcută decât să rătăcesc prin subterane și să caut cărări prin întuneric. Iată de ce mersul prin Labirint nu e pentru mine cu nimic mai greu decât o plimbare prin grădina regească.

— Samentu, spuse faraonul, prețuiesc foarte mult curajul tău supraomenesc și înțelepciunea ta. Mi-ai povestit atâtea lucruri interesante, incit m-a cuprins dorința de a vizita peșterile și, cândva, mă voi îndrepta poate cu tine către Sinai. Mă tem, totuși, că nu vei fi în stare să înfrunți Labirintul. Eu voi strânge, oricum, marele sfat al egiptenilor, ca să mă împuternicească să folosesc tezaurul.

— Poți s-o faci, răspunse preotul. Strădania mea nu va fi, totuși, în zadar, fiindcă Mefres și Herhor nu vor consimți nici în ruptul capului să te atingi de comoară.

— Ești sigur că vei reuși? îl întrebă, din nou, faraonul.

— De când e Egiptul Egipt, răspunse Samentu, încercând să-l convingă, n-a existat un om care să aibă atâtea mijloace câte am eu, pentru a putea birui în lupta asta, care pentru mine nici nu-i o luptă, ci o jucărie. Pe unii îi sperie întunericul, mie însă îmi place și văd chiar bine pe întuneric. Alții nu sunt în stare să se orienteze din pricina numărului mare de încăperi și coridoare, ceea ce pentru mine-i o nimica toată. Mai sunt și cei ce nu cunosc secretul deschiderii ușilor mascate, lucru la care eu mă pricep.

De n-aș ști decât toate acestea și totuși, într-o lună, două, aș descoperi drumul Labirintului. Am însă planul amănunțit al trecerilor și. Cunosc semnele care duc din sală în sală. Ce altă piedică aș mai putea întâmpina?

— Și totuși, în adâncul inimii tale stă ascunsă îndoiala, fiindcă te-ai speriat de oșteanul care ți s-a părut că te urmărea.

Preotul dădu din umeri.

— Nu mi-e teamă de nimic ți de nimeni, răspunse el liniștit, sunt numai prevăzător. Prevăd totul și sunt pregătit chiar și pentru cazul când aș fi prins.

— Te-ar aștepta chinuri groaznice! șopti Ramses.

— Niciun fel de chinuri. Din subteranele Labirintului îmi voi deschide, drept în fața mea, poarta împărăției în care domnește lumina veșnică.

— Și nu te vei căi amarnic?

— Nu, pentru că urmăresc să ating o mare țintă: vreau să ocup locul lui Herhor.

— Îți jur că-l vei ocupa!

— Dacă nu voi pieri! răspunse Samentu. Și chiar dacă drumul spre piscurile munților duce pe lângă prăpăstii, în care, alunecând, mă voi putea prăbuși, ce însemnătate ar avea aceasta? Tu, stăpâne, te vei îngriji de soarta copiilor mei.

— Du-te dar, zise faraonul. Ești vrednic să fii cel mai de seamă ajutor al meu.

Părăsind orașul Abydos, Ramses al XIII-lea pluti mereu în susul apei până la Tan-ta-ren (Dendera) și Kaneh, orașe situate aproape față-n față, unul pe malul răsăritean al Nilului, celălalt pe malul apusean.

În Tan-ta-ren se aflau două lucruri vrednice de văzut: iazul în care creșteau crocodilii sacri și templul Hator, pe lângă care se afla o școală superioară, unde se învăța medicina, muzica, practicile cultului religios și, în sfârșit, astronomia. Faraonul le vizită pe amândouă. Se supără când i se ceru să ardă tămâie în fața crocodililor sacri, pe care-i socotea niște reptile puturoase și proaste. Iar când unul din ei, în timpul sacrificiului, înaintând prea mult, îl apucă cu dinții de veșmânt, Ramses îl plesni în cap cu o cădelniță de bronz atât de tare, încât reptila închise ochii pentru o clipă și își întinse labele în lături; apoi se trase înapoi și intră în apă, ca și cum ar fi priceput că tânărul monarh nu suportă unele intimități, nici chiar din partea zeilor.

— Te pomenești că am săvârșit vreun