Demnitarul cercetă pe sub pleoape să vadă dacă nu trage careva cu urechea și răspunse:

— De-aș fi știut că luminăția-ta îi va face un asemenea dar, ți-aș fi dat o măciucă, nu cădelnița. Crocodilul ăsta e cel mai nesuferit animal din tot templul. O dată a răpit un copil.

— Și l-a mâncat?

— Părinții au fost încântați! zise preotul.

— Spune-mi, întrebă faraonul, după ce se gândi puțin, cum se face că voi, oameni înțelepți, vă puteți închina unor animale, pe care, pe deasupra, le mai și plesniți cu ciomagul când nu vă vede nimeni?

Marele preot cercetă încă o dată în jurul lui și, văzând că nu-i nimeni prin apropiere, răspunse:

— Cred, stăpâne, că nu-i bănuiești pe cei ce se închină zeului unic că ar socoti sfinte animalele. Ceea ce se spune e numai pentru gloată. Taurul Apis, căruia s-ar părea că preoții i se închină, e cel mai frumos taur din Egipt și menține rasa cornutelor noastre. Ibișii și cocostârcii curăță câmpiile noastre de hoituri; datorită pisicilor, șoarecii nu ne nimicesc grânele, iar mulțumită crocodililor avem apă bună în Nil, pentru că altminteri ne-am otrăvi. Oamenii slabi de minte și neluminați nu înțeleg însă cât ne sunt de folositoare animalele astea și, în mai puțin de un an, le-ar nimici pe toate, dacă nu le-am feri viața socotindu-le sacre. Aceasta-i taina templelor în ceea ce privește credința noastră în animale. Le cinstim pentru ca poporul să nu le ucidă, ca să putem trage astfel foloase de pe urma lor.

În templul Hator, faraonul trecu grăbit prin curțile școlii de medicină și ascultă apoi, fără prea multă tragere de inimă, horoscoapele astrologilor. Iar când marele-preot-astronom îi arătă o tablă de aur pe care era gravată harta cerului, faraonul îl întrebă:

— Și se îndeplinesc prevestirile pe care le citiți în stele?

— Uneori da.

— Dar dacă n-ați citi în stele, ci în copaci, în pietre ori în cursul apelor, s-ar adeveri și prevestirile acestea?

Marele preot se simți încurcat.

— Luminăția-ta n-ar trebui să ne socotească șarlatani. Prevestim oamenilor viitorul, pentru că asta vor să știe și, la drept vorbind, atâta înțeleg ei din astronomie.

— Dar voi ce înțelegeți?

— Noi știm cum e alcătuită bolta cerească și cum se mișcă stelele.

— Și cui poate folosi aceasta?

— Am adus Egiptului foloase destul de mari. Noi arătăm direcția în care trebuie înălțate edificiile și săpate canalele. Fără ajutorul științei noastre, corăbiile care plutesc pe mare nu s-ar putea depărta de la țărm în sfârșit. Noi întocmim calendarul, arătând și timpul când vor avea loc anumite fenomene cerești. Acum, de pildă, peste puțină vreme, vom avea o eclipsă.

Ramses însă nu-l mai asculta, se întoarse și ieși.

„Cum e cu putință, se gândi el, să construiești un templu după un joc atât de copilăresc și să mai și treci însemnările astea pe table de aur? În trândăvia lor, sfinții bărbați nici nu mai știu de ce să se apuce”.

După un timp scurt petrecut în Tan-ta-ren, monarhul se îndreptă spre celălalt mal al Nilului, unde era orașul Kaneh.

Acolo nu se aflau temple vestite, nici crocodili sacri și nici table de aur cu stele. În schimb, înflorea olăritul și negoțul. De acolo porneau două drumuri spre porturile Mării Roșii, Koseir și Berenice, și altul spre munții de porfir, de unde se aduceau statui și blocuri mari de piatră.

În Kaneh roiau fenicienii; aceștia îl primiră pe monarh cu nespusă însuflețire și-i aduseră tot felul de daruri scumpe, prețuind zece talanți.

Cu toate acestea, faraonul rămase numai o zi în Kaneh. Din Teba fusese înștiințat că venerata mumie a tatălui său se și afla în palatul din Luxor, așteptând să fie înmormântată.

Teba era în vremea aceea un oraș uriaș, ce se întindea pe o suprafață de aproape doisprezece kilometri pătrați. Aici se afla cel mai mare templu din Egipt închinat lui Amon, precum și numeroase clădiri publice și particulare. Străzile principale erau largi, drepte și pavate cu lespezi de piatră, iar casele, ce se înșiruiau de o parte și de alta a malurilor Nilului, aveau câte patru și cinci etaje. Teba fusese numită orașul cu „o sută de porți”, fiindcă fiecare templu și fiecare palat avea câte o poartă uriașă, eu piloni. Era, pe de o parte, un oraș în care înfloreau meșteșugurile și negoțul, iar pe de alta, un fel de prag al veșniciei, deoarece pe malul de apus al Nilului, între munți, se afla un număr nesfârșit de morminte de-ale preoților, nobililor și faraonilor.

Teba își datora strălucirea lucrărilor sale faraonului Amenofis al III-lea, adică Memnon, cel care găsise orașul „de lut” și-l lăsase „de piatră” și lui Ramses al II-lea, care sfârșise și întregise construcțiile începute de Amenofis.

Pe malul de răsărit al Nilului, în partea de miazăzi a orașului, se întindea cartierul uriașelor clădiri regale, palate și temple, unde rămășițele faraonului așteptau ultima ceremonie. Astăzi, pe ruinele acestui cartier, se înalță orășelul Luxor.

Când Ramses al XIII-lea sosi, Teba toată ieși să-l întâmpine; rămaseră acasă doar bătrânii și ologii, iar prin fundături hoții. Aici, pentru prima oară, poporul deshămă caii de la carul regesc, trăgând el însuși. Tot aici auzi faraonul, pentru prima dată, strigăte și blesteme îndreptate împotriva preoților, ceea ce îl bucură, precum și cererea ca ziua a șaptea să fie sărbătoare, lucru ce-l puse pe gânduri. El dorea să facă acest dar Egiptului muncitor, dar nu-și putuse închipui că gândurile lui ajunseseră atât de bine cunoscute, încât poporul așteaptă chiar traducerea lor în fapt.

Drumul care, de obicei, ținea un ceas, se prelungi mai multe ceasuri din pricina înghesuielii mulțimii. Carul regesc se oprea foarte des în mijlocul poporului și nu se putea urni din loc