Când, în cele din urmă, faraonul ajunse în cartierul regesc, ocupă unul din palatele mai mici și fu atât de ostenit, încât nu se mai gândi în ziua aceea la treburile statului. A doua zi, arse tămâie în fața rămășițelor tatălui său, ce se aflau aici, în palatul principal, spunându-i lui Herhor că mumia poate fi dusă la morminte.

Acest lucru nu avu loc însă numaidecât, fiindcă din palat mumia fu dusă în templul lui Ramses, unde rămase să se odihnească o zi și o noapte. Abia după aceea, cu deosebită pompă, fu transportată la templul Amon-Ra.

Amănuntele ceremoniei funebre fură aceleași ca și la Memfis, numărul participanților fiind însă cu mult mai mare.

Palatele regale situate pe malul drept al Nilului, în partea de miazăzi a orașului, erau legate de templul Amon-Ra, așezat în partea de miazănoapte a Tebei, printr-un drum unic în felul său. Era o alee lungă de doi kilometri, foarte largă, plantată cu arbori uriași și mărginită de două șiruri de sfincși. Unii dintre ei aveau, pe trupurile lor de lei, capete de oameni, iar alții capete de berbeci. De-a lungul drumului, erau câteva sute de asemenea sfincși.

Pe amândouă laturile aleii, se înghesuia o mulțime nesfârșită, venită din Teba și din împrejurimi; iar prin mijlocul ei înainta alaiul funebru. Veneau deci muzicile feluritelor oști, cete de bocitoare, corurile, trimișii tuturor breslelor, meseriașilor și negustorilor, precum și ai câtorva zeci de nomuri cu zeii și steagurile lor, soliile a peste zece popoare care aveau legături cu Egiptul și din nou muzici, bocitoare și coruri preoțești.

Mumia faraonului călătorea și de data asta într-o corabie de aur, însă cu mult mai prețioasă decât cea din Memfis. Carul pe care se afla barca, tras de opt perechi de boi albi, avea o înălțime de vreo două caturi și se pierdea sub grămezile de cununi, jerbe, pene de struț și țesături scumpe. Rotocoalele dese ale fumului de tămâie învăluiau carul, făcându-te să crezi că Ramses al XII-lea se înfățișează poporului ca zeii, înconjurat de nori.

De pe pilonii tuturor templelor tebane, răsunau bubuituri asemeni tunetelor, precum și lovituri puternice, și totuși tânguitoare, în discuri de bronz.

Cu toate că aleea sfincșilor era largă și cu toate că alaiul era deschis de către comandanții oștilor egiptene, astfel încât convoiul înainta în ordinea cea mai deplină, pentru străbaterea celor doi kilometri ce despărțeau palatele de templul lui Amon fu totuși nevoie de trei ceasuri.

Ramses al XIII-lea porni din palat într-un car de aur, tras de o pereche de cai focoși, când mumia lui Ramses al XII-lea se și afla în templu. Poporul îngrămădit de-a lungul aleii, și care rămăsese liniștit în timpul procesiunii, izbucni în strigăte atât de puternice la vederea monarhului iubit, încât tunetele și sunetele ce veneau de pe pilonii templelor nu se mai auziră. Fu cât pe ce ca mulțimea, cuprinsă de înflăcărare, să pătrundă în mijlocul aleii și să-l înconjoare pe faraon. Ramses, printr-un semn al mâinii, opri însă puhoiul, înlăturând astfel sacrilegiul.

În răstimpul unui sfert de ceas, carul faraonului străbătu aleea și se opri în fața uriașilor piloni al celui mai strălucit templu din Egipt.

După cum Luxorul era un întreg cartier de palate regale, în partea de miazăzi a orașului, tot așa Karnakul era cartierul zeilor în partea de miazănoapte. Iar templul lui Amon-Ra era cel mai de seamă templu din Karnak. Numai clădirea ocupa o suprafață de două hectare, iar grădinile și iazurile înconjurătoare aproape douăzeci. În fața templului se înălțau doi piloni înalți cât zece caturi. Curtea, înconjurată de o galerie sprijinită de coloane, avea aproape un hectar, iar sala coloanelor, în care se adunau stările privilegiate, aproape o jumătate de hectar. Templul acesta nu era o simplă clădire, ci o întreagă așezare. Sala, adică hipostilul, avea o lungime de peste o sută cincizeci de picioare și o lățime de șaptezeci și cinci, iar plafonul ei se sprijinea pe o sută treizeci și patru de coloane. Dintre ele, cele douăsprezece de la mijloc aveau o circumferință de cincisprezece picioare și o înălțime de șase caturi.

Statuile templului, așezate alături de piloni și în jurul iazului sacru, erau de aceleași proporții.

În fața porții uriașe, faraonul fu întâmpinat de Herhor. Marele preot al templului. Înconjurat de un întreg sobor de preoți, Herhor îl salută aproape cu trufie pe monarh și, în timp ce ardea tămâie în fața lui, nici nu-l privi măcar. Apoi, străbătând curtea, îl conduse până la hipostil, poruncind totodată ca solii mulțimii să fie lăsați să intre în curtea templului.

În mijlocul hipostilului, era așezată barca pe care se afla mumia faraonului mort, iar de o parte și de alta a sălii stăteau, față în față, două tronuri deopotrivă de înalte. Pe unul se urcă Ramses al XIII-lea, înconjurat de căpeteniile militare și de către nomarhi, pe celălalt Herhor, înconjurat de preoți. Apoi, marele preot Mefres îi dete mitra lui Amenhotep, iar tânărul faraon văzu, pentru a doua oară, pe capul lui Herhor, șarpele de aur, simbolul puterii regale. Pălind de mânie, își zise în gând:

„Cum ți-aș mai smulge ureusul, cu cap cu tot!”

Tăcu însă, știind bine că în templul acesta, cel mai mare din Egipt, Herhor era stăpân, egal al zeilor și poate chiar mai puternic decât însuși faraonul.

În timp ce mulțimea umplea curtea, în templu, dincolo de draperia de purpură ce oprea intrarea muritorilor de rând, răsunau harpele și cântările molcome; Ramses își roti privirea prin sală. Pădurea aceasta de coloane masive, acoperite de sus până jos cu picturi, lumina misterioasă ce inunda sala și tavanul suspendat, toate făcură asupra lui o impresie covârșitoare.

„Ce însemnătate mai poate avea victoria de la Lacurile Sodice? gândi el. Să construiești însă un astfel de edificiu, iată