În clipa aceea, își dădu seama limpede de puterea castei preoțești. Va fi oare el, oastea lui și chiar întreg poporul, în stare să dărâme templul? Și dacă-i greu să înfrunți clădirea, va fi mai ușor să-i dobori pe făuritorii ei?

Îl trezi din gândurile acestea neplăcute vocea marelui preot Mefres.

— Luminăția-ta, spuse bătrânul, tu, cel mai cinstit supus al zeilor (și se înclină în fața lui Herhor) și voi nomarhi, scribi, războinici și popor de rând! Prea cucernicul Herhor, marele preot al templului, ne-a chemat să judecăm, după vechiul obicei, faptele pământești ale faraonului mort, hotărând dacă are sau nu drept la înmormântare.

Faraonul se aprinse de mânie. Nu era de ajuns că-l nesocoteau pe el, dar cutezau, pe deasupra, să judece faptele tatălui său, hotărând dacă putea fi sau nu înmormântat!

Dar se liniști în curând. Nu era decât o formalitate, tot atât de veche cât și dinastiile egiptene. De fapt, nici nu era vorba de o judecată, ci de o laudă adusă celui mort.

La un semn al lui Herhor, marii preoți se așezară pe taburete. Nomarhii și ofițerii din jurul tronului lui Ramses rămaseră însă în picioare, nefiind scaune și pentru ei.

Faraonul își întipări în minte și ocara aceasta; dar făcu în așa fel, încât nu se putu ști dacă văzuse ori nu nesocotirea celor ce-d erau apropiați.

Mefres vorbea în timpul acesta despre viața fostului faraon.

— Ramses al XII-lea n-a săvârșit niciunul din cele patruzeci și două de păcate, așa încât judecata zeilor nu-l va osândi. Și cum, prin grija deosebită a preoților, mumia sa a fost înzestrată cu toate amuletele, rugăciunile, îndrumările și descântecele de trebuință, nu încape îndoială că faraonul se află în lăcașul zeilor, alături de Osiris, el însuși fiind Osiris. Firea divină a lui Ramses al XII-lea s-a văzut încă din timpul vieții sale. A domnit peste treizeci de ani, a dat poporului o pace trainică și îndelungată, a construit sau a terminat construirea multor temple. El însuși mare preot, i-a întrecut prin virtute pe cei mai cucernici dintre aceștia. De-a lungul întregii sale domnii, slăvirea zeilor și ridicarea sfintei oaste preoțești s-au aflat la loc de cinste. Iată de ce l-au îndrăgit puterile cerești, iar Honsu, unul dintre zeii tebani, primindu-i rugămintea, a binevoit să meargă în țara Buhten și să alunge acolo duhul rău din fiica regelui.

Mefres se odihni o clipă, apoi vorbi mai departe:

— Dovedindu-vă, așadar, că Ramses al XII-lea a fost zeu, vă veți întreba, cu ce scop ființa aceasta aleasă a pogorât pe pământul egiptean, petrecând aici câteva zeci de ani. A făcut astfel cu gândul de a îndrepta lumea, care din pricina apusului credinței e tot mai stricată. Căci cine se îngrijește azi de lucrurile sfinte? Cine se gândește să îndeplinească voința zeilor? Departe, spre miazănoapte, marele popor asirian crede numai în puterea spadei și înrobește popoarele în loc să cerceteze tainele înțelepciunii și ale credinței. Mai aproape de noi se află fenicienii, al căror singur zeu e aurul, pe care-l slujesc prin înșelăciune și camătă. Cât despre celelalte popoare – hitiții la răsărit, libienii la apus, etiopienii la miazăzi și grecii la Mediterană – sunt toate barbare și pornite pe jaf. În loc să muncească fură, iar în loc să cerceteze înțelepciunea beau, joacă zaruri ori trândăvesc în neștire ca vitele trudite. În toată lumea, nu se află decât un singur popor credincios și înțelept cu adevărat, poporul egiptean. Dar nu vedeți ce se întâmplă și la noi? Din pricina unor străini lipsiți de credință, care ne-au împânzit țara, religia a decăzut. Cum beau un pahar mai mult, demnitarii își bat joc de zei și de viața veșnică, iar poporul stropește cu noroi statuile sfinte și nu mai aduce jertfe templelor. Risipa a luat locul cumpătării, iar desfrânarea pe al înțelepciunii. Fiecare vrea să poarte peruci uriașe, să se ungă cu uleiuri parfumate, să aibă veșminte țesute cu fir de aur, să se împodobească cu lănțișoare și brățări bătute în pietre scumpe. Nimănui nu-i mai place turta de grâu, ci vrea plăcintă cu lapte și miere, cu berea vrea să-și spele picioarele, iar setea să și-o potolească cu vinuri străine. Iată de ce întreaga nobilime e plină de datorii, poporul împovărat de muncă și bătut, iar pe alocurea izbucnesc răscoale. Dar ce spun eu – pe alocurea? De câtva timp, din pricina unor uneltitori nevăzuți, auzim prin tot Egiptul: „Dați-ne o zi de odihnă după șase de muncă!… Nu ne mai bateți fără judecată! Dați-ne în stăpânire un petic de pământ! Toate acestea vestesc ruina apropiată a statului nostru, împotriva căreia trebuie găsită scăparea. Iar aceasta n-o putem găsi decât în religie, care ne învață că poporul trebuie să muncească, preoții, deoarece cunosc voința zeilor, să-i hotărască munca, iar faraonul și slujbașii lui să vegheze ca munca aceasta să fie bine îndeplinită. Așa ne învață religia. Călăuzit de aceste reguli a cârmuit Osiris-Ramses al XII-lea cel asemenea cu zeii. Iar noi, marii preoți, recunoscându-i meritele, vom săpa pe mormântul lui și în temple cuvintele acestea:

 „Boul Horus, puternicul Apis, care a reunit coroanele regatului, vulturul de aur care cârmuiește cu sabia, învingătorul a nouă popoare, regele Egiptului de Sus și de Jos, stăpânul celor două lumi, fiul soarelui AMEN-MER-RAMSES, îndrăgit de Amon-Ra, stăpânul și monarhul Tebaidei, fiul lui Amon-Ra, înfiat de Horus, zămislit de Hormah, rege al Egiptului, biruitorul Feniciei, stăpânitor peste nouă popoare”.{86}

Când cei de față întăriră prin strigăte hotărârea luată, de după draperie se iviră dansatoarele, care executară un dans sacru în fața sarcofagului. Preoții arseră tămâie. Apoi mumia fu scoasă din corabie și dusă în Sanctuarul lui Amon, unde Ramses al XIII-lea nu avea dreptul să intre.

Scurtă vreme după aceasta, serviciul divin luă sfârșit și cei de față părăsiră templul.