„Nu pot să-mi înșel inima, își spunea el în gând. Marii preoți mă nesocotesc, ceea ce, până acum, nu i s-a întâmplat nici unui faraon. Îmi arată, pe deasupra, și chipul în care le pot câștiga bunăvoința. Ei vor să cârmuiască statul, iar eu să veghez la îndeplinirea poruncilor lor. Dar nu va fi așa. Eu voi porunci, iar voi veți îndeplini poruncile. Ori voi pieri, ori îmi voi pune piciorul regesc pe grumajii voștri”.

Venerata mumie a lui Ramses al XII-lea rămase timp de două zile în templul lui Amon-Ra, unde nici chiar marii preoți, cu excepția lui Herhor și Mefres, nu puteau pătrunde. În fața mortului ardea o singură făclie, a cărei flacără, întreținută într-un chip miraculos, nu se stingea niciodată. Deasupra sarcofagului plutea un vultur cu cap de om, simbolul sufletului. Nimeni nu știa dacă era vorba de vreo mașinărie sau de o făptură cu adevărat vie. Un lucru, însă, era neîndoielnic: preoții care cutezau s-o privească pe furiș, de după draperie, vedeau cum vietatea aceasta, care plutea în aer, deși nu era sprijinită pe nimic, mișca totuși gura și ochii.

Ceremonia înmormântării se desfășură mai departe. Corabia de aur îl duse pe fostul faraon de cealaltă parte a Nilului, după ce trecu mai întâi, înconjurată de un alai uriaș de preoți, bocitoare, ostași și popor, în sunetul muzicii, al bocetelor și al cântărilor, prin strada principală din Teba. Largă, netedă, plantată cu arbori, era poate cea mai frumoasă stradă din Egipt: casele, cu patru sau chiar cu cinci etaje, erau acoperite de sus până jos cu mozaic sau cu basoreliefuri în culori, de parcă cineva ar fi atârnat pe fațadele lor niște covoare uriașe, viu colorate, sau le-ar fi acoperit cu tablouri imense, înfățișând munca neguțătorilor, a meșteșugarilor, a corăbierilor, precum și popoare din țări îndepărtate. Într-un cuvânt, nu era o stradă, ci mai de grabă o galerie nesfârșită de tablouri, stângaci lucrate, dar ademenitoare prin coloritul lor.

Convoiul funebru înaintase vreo doi kilometri de la miazănoapte spre miazăzi. Cam pe la mijlocul orașului, se opri și apoi coti la apus, spre Nil.

În dreptul acestui loc, se afla, în mijlocul fluviului, o insulă mare, la care se ajungea cu ajutorul unui pod plutitor. Pentru a preîntâmpina accidentele, căpeteniile militare, care conduceau procesiunea, așezară oamenii în rânduri de câte patru, poruncindu-le să înainteze foarte încet și fără cadență. Tot în acest scop, muzicile din fruntea fiecărui grup începură imnurile fiecare în alt tact.

În câteva ceasuri, procesiunea trecu peste primul pod, ajungând în insulă, de unde, cu ajutorul celui de al doilea pod, atinse malul stâng, cel apusean, al Nilului.

Dacă jumătatea de răsărit a Tebei se putea numi orașul zeilor și al regilor, cea de apus era un întreg cartier al templelor și mormintelor închinate memoriei strămoșilor.

De la Nil, alaiul se îndreptă înspre munți, pe drumul principal. La miazăzi de acest drum, pe o colină, se afla templul înălțat în amintirea victoriei lui Ramses al III-lea. Pereții templului înfățișau popoarele supuse de el: hitiți, amoreiți, filistini, etiopieni, arabi și libieni. Puțin mai jos, se înălțau cele două statui uriașe ale lui Amenhotep al II-lea, a căror înălțime, cu toate că faraonul era înfățișat șezând, era cât cinci caturi. Una din statui avea o însușire miraculoasă: la revărsatul zorilor, în bătaia razelor soarelui, scotea niște sunete asemănătoare unei harpe cu coardele rupte.

Încă și mai aproape de drum, tot pe partea stângă, se vedea templul nu prea mare, dar nespus de frumos, al lui Ramses al II-lea. Intrarea era străjuită de patru statui în mâinile cărora se zărea sceptrul faraonilor. În curte se înălța monumentul lui Ramses al II-lea, a cărui înălțime atingea patru caturi.

Drumul urca mereu, în pantă domoală, lăsând să se vadă tot mai limpede coline nespus de abrupte, ce semănau cu un burete: erau mormintele demnitarilor egipteni, în fața acestor stânci prăpăstioase se înălța templul, întru totul ciudat, al reginei Hatasu. Clădirea avea o lungime de patru sute cincizeci de picioare. Din curtea înconjurată de ziduri se pătrundea, prin niște scări, într-o altă curte înconjurată de coloane, sub care se afla templul subteran. Din curtea cu coloane se intra, tot pe scări, într-un templu săpat în stâncă, sub care se aflau alte subterane. Templul avea astfel două etaje: unul deasupra pământului, altul dedesubt, fiecare împărțindu-se la rândul lui în două părți: cea de sus și cea de jos. Scările erau imense, având în loc de balustrade două rânduri de sfincși. Intrarea fiecărei scări era păzită de câte două statui, înfățișate șezând.

Din fața templului Hatasu, începea trecătoarea întunecată ce lega mormintele demnitarilor de mormintele faraonilor. Între ele se afla, săpat în stâncă, mormântul marelui preot Retemenof, ale cărui încăperi și coridoare subterane se întindeau pe o suprafață de aproape un hectar.

Alaiul înainta pe un drum abrupt, săpat într-unul din pereții de stâncă ai trecătorii, atât de îngust, încât oamenii dădeau și ei ajutor boilor, împingând ușor corabia mortuară. În sfârșit, convoiul se opri într-un loc mai larg, aflat la vreo cincisprezece caturi deasupra fundului trecătorii. Aici era poarta ce ducea la mormântul subteran, pe care faraonul îl construise de-a lungul unei domnii de treizeci de ani. Cripta alcătuia un adevărat palat, având încăperi pentru faraon, pentru familia lui și pentru slujitori, sală de mâncare, odaie de dormit și baie, sanctuare închinate feluriților zei și, în sfârșit, o fântână, în fundul căreia se afla o odaie mică, unde avea să se odihnească pe veci mumia faraonului.

La flacăra torțelor aprinse, se vedeau pereții încăperilor acoperiți cu inscripții și imagini ce vorbeau despre înfăptuirile și petrecerile celui răposat: vânătoarea, construirea templelor și canalelor, călătoriile triumfale, ceremoniile închinate zeilor, luptele oștilor sale cu dușmanii, munca poporului. Dar nu numai atât; în odăi,