în care se găsea mobilier, vase, care și arme, flori, carne, aluaturi și vin, se mai aflau și numeroase statui. Multe din ele îl înfățișau pe Ramses al XII-lea, pe preoții, demnitarii, femeile, ostașii și sclavii lui, fiindcă un faraon nu se putea lipsi nici pe lumea cealaltă de lucruri scumpe, de mâncăruri alese și de slujitori credincioși.

După ce carul mortuar se opri la intrarea mormântului, preoții scoaseră mumia din sarcofag și o puseră pe pământ, cu spatele sprijinit de stâncă. Atunci Ramses al XIII-lea arse tămâie în fața rămășițelor tatălui său, iar regina Nikotris, îmbrățișând mumia, spuse plângând:

— „Eu sunt sora ta, soția ta Nikotris; nu mă părăsi, o, făptură măreață! Dorești cu adevărat, bunul meu părinte, să mă îndepărtez? Iar dacă voi pleca și vei rămâne singur, va fi oare cineva cu tine!”{87}

În clipa aceea, marele preot Herhor arse și el tămâie în fața mumiei, iar Mefres vărsă vin, zicând:

— „Aducem jertfa aceasta celui ce-ți seamănă întocmai, lui Osiris-Mer-amen-Ramses, stăpânitorul Egiptului de Sus și de Jos, al cărui glas va spune adevărul în fața marelui zeu”.

Apoi bocitoarele și corurile preoților intonară:

Corul I: „Tânguiți-vă, tânguiți-vă. Plângeți, plângeți neîncetat, cât puteți de tare.

Bocitoarele: O, călător cucernic ce-ți îndrepți pașii spre împărăția veșnică, vai! cât de repede ne ești răpit!

Corul II: Cât de frumos e ceea ce i se întâmplă! L-a iubit nespus de mult pe zeul Honsu din Teba și de aceea zeul i-a îngăduit acum să ajungă în apus, alături de slujitorii săi.

Bocitoarele: O, tu, care ai fost înconjurat de atâția slujitori, va trebui acum să fii singur. Tu, care ai purtat straie subțiri și ți-a plăcut rufăria curată, zaci acum în veșmintele de ieri!

Corul I: în pace, în pace te îndreaptă spre apus, o, stăpânul nostru, mergi în pace. Te vom vedea din nou când va sosi ziua veșniciei, fiindcă tu te duci în împărăția ce-i unește între ei pe toți oamenii.”{88}

După aceasta, începură ultimele ritualuri ale ceremoniei.

Fură aduse animalele – boul și antilopa – pe care nu le ucise Ramses al XIII-lea, ci le sacrifică locțiitorul său în fața zeilor, marele preot Sem. Câțiva preoți de rând despicară repede animalele, iar Herhor și Mefres luară pulpele cu care atinseră pe rând gura mumiei. Însă mumia nu voia să mănânce, fiindcă era încă neînsuflețită, iar gura ei închisă. De aceea, Mefres spălă mumia cu apă sfințită, arse miresme și alaun, zicând:

— „Iată-l stând pe părintele meu, iată-l stând pe Osiris-Mer-amen-Ramses. Eu sunt fiul tău, eu sunt Horus. Vin la tine ca să te purific și să te înviez. Pun înapoi mădularele tale, unesc ce a fost tăiat, căci eu sunt Horus, răzbunătorul părintelui meu. Te așezi pe tronul lui Ra și poruncești zeilor. Fiindcă tu ești Ra, cel care purcede din Nut și care îl naște pe Ra în fiecare dimineață, care îl naște pe Mer-amen-Ramses în fiecare zi, întocmai ca și pe Ra.”{89}

Spunând acestea marele preot atingea cu amulete gura, pieptul, mâinile și picioarele mumiei.

Apoi, din nou, se auziră corurile:

Corul I: „Osiris-Mer-amen-Ramses va mânca și va bea de acum înainte tot ce mănâncă și beau zeii. Se așază în lăcașul lor, e sănătos și tot atât de puternic ca ei.

Corul II: Are putere în toate mădularele. E înverșunat ori de câte ori, flămând fiind, nu poate mânca, ori, însetat fiind, nu poate bea.

Corul I: O, zei, îmbiați-l pe Osiris-Mer-amen-Ramses cu mii și mii de carafe de vin, cu mii de veșminte, pâini și boi.

Corul II: O, voi, pământeni care veți trece pe-aici. Dacă viața vă e scumpă, iar moartea urâtă, dacă doriți ca rangurile voastre să treacă asupra urmașilor voștri, spuneți rugăciunea aceasta, pentru cel ce se află îngropat aici.

Mefres: O, voi, cei mari, voi, proroci, voi, prinți, scribi și faraoni! Voi, oameni, care peste un milion de ani veți veni după mine, dacă vreunul dintre voi, în locul numelui meu îl va pune pe al său, zeii îl vor pedepsi, nimicindu-i făptura pe acest pământ.{90}

Preoții aprinseră torțele, luară mumia și o puseră din nou în sarcofagul care amintea înfățișarea omenească. Apoi, neluând în seamă strigătele, tânguirile și împotrivirea bocitoarelor, duseră uriașa povară spre mormânt. Străbătură la lumina torțelor câteva coridoare și săli și se opriră acolo unde se afla fântâna. Coborâră sarcofagul într-o deschizătură îngustă, pe care o zidiră repede, în așa fel încât nici ochiul cel mai ager să nu poată descoperi intrarea în criptă. Apoi se întoarseră sus și cu o grijă tot atât de mare zidiră intrarea fântânii.

Toată lucrarea fu săvârșită de către preoți, fără martori, și cu o precizie atât de mare, încât mumia lui Ramses al XII-lea odihnește până în ziua de azi în tainica sa locuință, ferită de tâlhari și de curiozitatea vremurilor noi. În răstimp de douăzeci și nouă de secole au fost pângărite multe morminte regești; acesta a rămas neatins.

În timp ce un grup de preoți zideau rămășițele cucernicului faraon, alt grup, luminând încăperile subterane, îi poftiră pe cei vii la ospăț.

În sala de oaspeți intrară Ramses al XIII-lea, regina Nikotris, marii preoți Herhor, Mefres și Sem, precum și vreo cincisprezece demnitari și oșteni. În mijlocul încăperii, erau întinse mese încărcate cu mâncăruri, vinuri și flori; lângă un perete, statuia fostului faraon, sculptată în porfir, părea că-i privește pe cei de față, poftindu-i. Cu un zâmbet melancolic, să mănânce.

Ospățul începu cu un dans sacru, însoțit de cântecul uneia dintre cele mai de seamă preotese:

— „Bucurați-vă de zilele fericirii, fiindcă viața nu ține decât o clipă. Bucurați-vă de fericire, fiindcă, intrând în mormânt,