După preoteasă, un proroc psalmodie în acompaniamentul harpelor:

— „Lumea e veșnic schimbătoare și în neîntreruptă înnoire. E înțeleaptă orânduirea soartei, e vrednică de cinstire hotărârea lui Osiris, după care trupul, trecut din viață, e supus nimicirii și pieirii, în vreme ce pe urma lui supraviețuiesc alte trupuri. Faraonii, acești zei care au fost înaintea noastră, acum se odihnesc în piramide; mumiile lor și cei ce le semănau aidoma au rămas. Palatele ce le-au înălțat nu se mai află pe vechile locuri, ca și cum nici n-ar fi fost.

Nu deznădăjdui, ci lasă-te în voia poftelor și bucuriei; păstrează-ți însă inima neîntinată până ce va veni ziua căinței, astfel ca Osiris, zeul a cărui inimă nu mai bate acum, să dea ascultare rugii tale.

Tânguirile lumii întregi nu pot reda fericirea celui care zace în mormânt; bucură-te deci de zilele fericirii și nu-ți nesocoti desfătările. Nu se află om care să poată lua cu sine, în lumea cealaltă, ceea ce are mai de preț. Nu se află om care să se fi întors de acolo!”{92}

Ospățul se sfârși și aleasa adunare, tămâind încă o dată statuia celui ce nu mai era, porni înapoi spre Teba. În templul mortuar rămaseră numai preoții care urmau să aducă regulat jertfe faraonului, precum și străjile puse să păzească mormântul, ca nu cumva tâlharii să fie ispitiți de săvârșirea vreunui sacrilegiu.

Din clipa aceea, Ramses al XII-lea rămase singur în cripta lui tainică. Prin ferestruica mică, ascunsă în stâncă, se strecura doar bezna. În locul penelor de struț, deasupra faraonului foșneau aripile unor lilieci uriași. În locul muzicii, răsunau în noapte vaietele sfâșietoare ale hienelor și, din când în când, urletele leilor care, din pustiul lor, îl salutau pe faraonul din mormânt.

După înmormântarea faraonului, viața își reluă cursul obișnuit în Egipt, iar Ramses al XIII-lea se întoarse la treburile statului.

În luna Epifi, adică sfârșitul lui aprilie și începutul lui mai, noul monarh vizită orașele aflate de-a lungul Nilului, dincolo de Teba. Se duse astfel la Sni, însemnat centru meșteșugăresc și negustoresc, unde se găsea și templul Kneph, adică „sufletul lumii”. Merse apoi la Edfu, al cărui templu, cu piloni cât zece caturi, avea o bibliotecă uriașă. Pe pereții acesteia erau săpate, însoțite de desene, însemnările tuturor cunoștințelor de pe vremea aceea privitoare la geografie, astronomie și teologie. Faraonul zăbovi puțin și la carierele de piatră din Hennu, iar la Nubi, adică la Kom-Ombo, aduse jertfe lui Horus, zeul luminii, și lui Sebek, zeul întunericului. Vizită insula Ab, ce semăna cu un smaragd printre stâncile ei negre, unde creșteau cele mai bune curmale, și care mai era numită „capitala elefanților”, deoarece aici se făcea cel mai intens negoț cu fildeș. Trecu, în sfârșit, și prin orașul Sunnu, de lângă prima cataractă a Nilului, vizitându-i uriașele mine de granit și de sienit, unde stâncile erau despicate cu ajutorul unor aripi de lemn mișcate de apă și unde se tăiau obeliscuri înalte cât nouă caturi.

Oriunde se ducea noul faraon al Egiptului, pretutindeni supușii îl întâmpinau cu o însuflețire fără margini. Până și osândiților care lucrau în mine și ale căror trupuri erau pline cu răni de nevindecat, le pricinui clipe de bucurie, deoarece faraonul poruncise să fie scutiți de muncă timp de trei zile. Ramses al XIII-lea putea fi mulțumit și mândru, fiindcă niciun faraon până atunci, nici chiar în cursul unei călătorii triumfale, nu fusese primit ca el, în pașnica lui drumeție. Nomarhii, scribii și marii preoți, văzând nemărginita dragoste a poporului pentru noul faraon, se înclinară în fața puterii lui, șoptindu-și între ei:

— Mulțimea-i ca o turmă de tauri, iar noi, asemeni unor furnici prevăzătoare și chibzuite. Să-l cinstim, așadar, pe noul stăpân, ca să ne putem bucura de sănătate și să ne ferim de năpastă. În chipul acesta, împotrivirea demnitarilor, ce fusese nespus de puternică cu câteva luni în urmă, pierise, făcând loc unei supuneri desăvârșite. Întreaga nobilime și preoțime se prosterna în fața lui Ramses al XIII-lea.

Rămăseseră neînduplecați doar Mefres și Herhor. Astfel că, încă din prima zi a întoarcerii faraonului la Teba, marele vistiernic îi dădu două știri neplăcute.

— Toate templele, spuse el, nu ne mai dau nimic pe credit și te roagă, în chipul cel mai umil, să le înapoiezi banii împrumutați vistieriei vreme de doi ani de zile de-acum înainte.

— Înțeleg, răspunse Ramses, lucrul e pus la cale de prea cinstitul Mefres. Cât datorăm templelor?

— Vreo cincizeci de mii de talanți.

— Timp de doi ani trebuie să plătim cincizeci de mii de talanți, repetă faraonul. Și ce mai vrei să-mi spui?

— Încasarea dărilor merge foarte greu, adăugă vistiernicul. De trei luni încoace, am primit de-abia un sfert din ce ni se cuvenea.

— Dar ce s-a întâmplat?

Vistiernicul era încurcat.

— Am auzit, spuse el, că niște oameni răspândesc zvonul, printre țărani, că sub domnia luminăției-tale pot să nu mai plătească dările…

— Ha-ha! râse Ramses. Mi se pare că oamenii aceștia seamănă ca două picături de apă cu prea cinstitul Herhor. Vrea oare să mă lase să mor de foame? Și cu ce plătești cheltuielile zilnice?

— Ne împrumută fenicienii, așa cum le-a poruncit Hiram, răspunse vistiernicul. Până acum am primit opt mii de talanți.

— Înscrisuri le dați?

— Și înscrisuri și zăloage, oftă vistiernicul. Spun ei că-i numai așa, o formă neînsemnată, dar pe de altă parte se așează pe pământurile luminăției-tale și iau tot ce apucă de la țărani.

Bucuros de primirea poporului și de umilința nobililor, faraonul nu mai era nici măcar mânios pe Herhor și pe Mefres. Trecuse vremea mâniei, acum sosise clipa faptelor