A doua zi, chemă pe oamenii cei mai credincioși, pe marele preot Sem, pe Pentuer, Tutmozis și pe Hiram, fenicianul. Când se adunară cu toții, le spuse:

— Știți, desigur, că templele mi-au cerut să le înapoiez banii împrumutați tatălui meu veșnic viu. O datorie e un lucru sfânt, iar cea cuvenită zeilor ar fi prima pe care aș plăti-o bucuros. Dar vistieria e goală, fiindcă până și încasarea dărilor se face cu greutate. De aceea, socotesc că statul e în primejdie și sunt silit să cer din comorile păstrate în Labirint.

Cei doi preoți se mișcară tulburați.

— Știu, continuă faraonul, că după legile noastre sfinte, porunca mea nu-i de ajuns ca să se deschidă subteranele Labirintului. Dar paznicii de-acolo mi-au spus ce am de făcut. Trebuie să-i adun pe reprezentanții tuturor stărilor din Egipt, câte treisprezece din fiecare, și să obțin de la ei încuviințarea voinței mele. Ramses zâmbi și încheie: V-am chemat ca să mă ajutați să-i adun și iată ce vă poruncesc: tu, cinstite Sem, îmi vei alege treisprezece preoți și treisprezece nomarhi. Tu, Pentuer, vei alege de prin nomiuri treisprezece țărani și treisprezece meșteșugari. Tutmozis va găsi treisprezece ofițeri și treisprezece nobili, iar prințul Hiram va avea grijă să am treisprezece neguțători. Doresc ca adunarea aceasta să se țină cât mai repede, în palatul meu din Memfis, și să consimtă, fără să-și piardă vremea cu prea multă vorbărie, că Labirintul trebuie să procure bani vistieriei mele.

— Cutez să reamintesc luminăției-tale, spuse marele preot Sem, că de la adunare nu pot lipsi nici Herhor și nici Mefres, care au dreptul, ba chiar și datoria, să se împotrivească atingerii tezaurului din Labirint.

— Da, sunt întru totul de aceeași părere! răspunse faraonul cu vioiciune. Ei își vor spune părerea lor, eu pe a mea. Iar adunarea va judeca: poate exista un stat fără bani? E chibzuit lucru să înghesui, în neștire, comorile în beciuri, în timp ce statul e amenințat de prăbușire?

— Cu câteva safire din cele ce zac în Labirint s-ar putea acoperi toate datoriile pe care le aveți la fenicieni, întări Hiram. Mă voi duce îndată printre neguțători și voi aduce nu treisprezece, ci treisprezece mii, care vor vota la porunca luminăției-tale. Zicând acestea, fenicianul căzu cu fața la pământ și plecă.

După ce Hiram ieși, marele preot Sem spuse:

— Nu știu dacă a fost bine că a luat parte la consfătuire un străin.

— A trebuit! strigă faraonul. Hiram nu numai că are o mare înrâurire asupra neguțătorilor noștri, dar, ceea ce este și mai important, el e cel care ne procură azi bani. Am vrut să-l încredințez că mă gândesc la împrumuturile lui și că am mijloace să le acopăr.

Urmară câteva clipe de tăcere, de care se folosi Pentuer, pentru a spune:

— Dacă luminăția-ta îngăduie, eu pot pleca de îndată, spre a mă îngriji cu strângerea țăranilor și a meșteșugarilor. Ei vor vota cu toții pentru stăpânul nostru dar, din mulțime, trebuie aleși cei mai înțelepți. Se înclină și ieși.

— Dar tu, Tutmozis? întrebă Ramses.

— Sunt atât de sigur, stăpâne, de nobilimea și de armata ta, încât în loc să vorbesc despre acest lucru, îndrăznesc să-ți înfățișez o rugăminte de-a mea.

— Vrei bani?

— Nu [Vreau să mă însor…

— Tu? exclamă faraonul. Cine-i femeia căreia zeii i-au hărăzit o atât de mare fericire?

— Frumoasa Hebron, fiica prea cinstitului nomarh al Tebei, Antef, răspunse Tutmozis râzând. Dacă tu vei binevoi s-o ceri în căsătorie pentru mine de la familia ei vrednică de cinste, dragostea mea pentru tine ar spori și mai mult, dar mă opresc, fiindcă aș minți…

Faraonul îl bătu pe umăr:

— Lasă, lasă! Nu mă mai încredința de ceea ce știu prea bine, zise el. Mă voi duce mâine la Antef și, pe zei, cred că în răstimp de câteva zile voi putea vesti nunta! Iar acum, te poți duce la Hebron a ta…

Rămânând numai cu Sem, faraonul îl întrebă:

— Privirea ți-e posomorâtă. Te îndoiești oare că vei putea găsi treisprezece preoți gata să îndeplinească poruncile mele?

— Sunt sigur că aproape toți preoții și nomarhii vor face toate cele de cuviință pentru fericirea Egiptului și mulțumirea luminăției-tale. Nu uita însă, stăpâne, că atunci când e vorba de tezaurul Labirintului, hotărârea cea de pe urmă o ia Amon.

— Statuia lui Amon din Teba?

— Da.

Faraonul dădu disprețuitor din mâini.

— Amon, spuse el, înseamnă Herhor și Mefres. Că ei se vor împotrivi, știu prea bine; dar nici prin minte nu-mi trece să văd cum se prăbușește statul din pricina împotrivirii a doi oameni.

— Te înșeli, spuse cu gravitate Sem. E drept că de multe ori statuile zeilor fac ceea ce vor marii lor preoți, dar… nu totdeauna! În templele noastre, stăpâne, se întâmplă uneori lucruri neobișnuite, ciudate. Uneori statuile zeilor fac și spun ele singure ce vor.

— În cazul acesta sunt liniștit, îl întrerupse faraonul. Zeii cunosc starea statului și citesc în inima mea. Vreau ca Egiptul să fie fericit și întrucât aceasta e singura mea năzuință, niciun zeu înțelept și bun nu-mi va pune piedici.

— O, de s-ar împlini cuvintele luminăției-tale! șopti marele preot.

— Cred că vrei să-mi mai spui ceva, zise Ramses, văzând că preotul întârzie să-și ia rămas bun.

— Da, stăpâne. Sunt dator să-ți reamintesc că fiecare faraon, îndată după preluarea puterii și înmormântarea înaintașului său, trebuie să se gândească la două construcții: un mormânt pentru sine și un templu pentru zei.

— Da, așa-i! exclamă faraonul. M-am gândit deseori, dar, neavând bani, nu m-am grăbit să iau o hotărâre. Fiindcă, adăugă el cu înviorare, de voi construi ceva, vreau să fie, un lucru măreț, ca Egiptul să nu mă uite atât