— Luminăția-ta se gândește la o piramidă?

— Nu. N-am să pot construi o piramidă mai mare decât a lui Keops și niciun templu mai mare decât al lui Amon din Teba. Statul e prea slab pentru astfel de opere uriașe. Va trebui să fac ceva cu desăvârșire nou, fiindcă, drept să-ți spun, construcțiile noastre mă cam plictisesc. Toate sunt la fel, ca și oamenii, deosebindu-se numai prin mărime, întocmai ca un om în fire de un copil.

— Atunci? întrebă marele preot, curios.

— Am vorbit cu grecul Dion, cel mai de seamă constructor al nostru și el mi-a lăudat planul, continuă faraonul. Vreau să-mi construiesc drept mormânt un turn rotund, cu scări exterioare, așa cum a fost unul la Babilon. Iar templul îl voi înălța nu pentru Osiris, nici pentru Isis, ci pentru zeul unic, în care cred cu toții, și egipteni, și caldeeni, și fenicieni, și evrei. Vreau numai ca templul acesta să semene cu palatul regelui Assar, al cărui model l-a dăruit Sargon tatălui meu.

Marele preot dădu din cap.

— Dorințele tale sunt mari, stăpâne, dar nu-i cu putință înfăptuirea lor. Din pricina formei lor, turnurile babiloniene se răstoarnă ușor. Construcțiile noastre trebuie să dureze peste veacuri. Zeului celui unic nu trebuie să i se înalțe templu, deoarece el n-are nevoie nici de îmbrăcăminte, nici de mâncare, nici de băutură, iar lăcașul său e lumea întreagă. Cum l-ar putea deci cuprinde un templu? Unde-i preotul care ar cuteza să-i aducă jertfe?

— Atunci să construim un templu pentru Amon-Ra, spuse faraonul.

— Bine, dar să nu semene cu palatul regelui Assar, fiindcă acesta-i un edificiu asirian, iar nouă, egiptenilor, nu ne stă bine să-i maimuțărim pe barbari.

— Nu te înțeleg, îl întrerupse faraonul cam nemulțumit.

— Ascultă-mă, stăpâne, zise atunci Sem. Uită-te la melci: fiecare poartă în spate o căsuță deosebită; a unuia e răsucită dar scurtă; a altuia e răsucită și lunguiață; mai sunt și melci ale căror căsuțe sunt ca niște cutii. Tot așa construiesc și popoarele, fiecare potrivit cu firea și năravul lor. Fii bun, de asemenea, și nu uita că edificiile egiptene sunt tot atât de deosebite de cele asiriene ca egiptenii de asirieni. La noi, forma de căpetenie a fiecărei clădiri e piramida retezată, cea mai trainică dintre toate, așa cum Egiptul e cel mai trainic dintre toate statele. La asirieni, forma precumpănitoare e cubul, ce se năruie cu multă ușurință. Înfumurați și fără minte, asirienii își așază cuburile unul deasupra celuilalt, înălțând o clădire eu multe etaje, sub a căror greutate pământul se afundă. În schimb, egiptenii, umili și chibzuiți, își așază piramidele lor retezate una lângă alta. În chipul acesta, la noi nimic nu atârnă în aer, fiecare parte a clădirii rezemându-se pe pământ. Iată de ce edificiile noastre se întind în lungime, putând dura o veșnicie, pe când cele asiriene sunt înalte și sfărâmicioase, ca și statul lor ce se înalță repede azi, iar peste câteva veacuri se va preface în ruine. Asirienii sunt niște lăudăroși, de aceea la clădirile lor totul e podoabă pe dinafară: coloane, zugrăveli, sculpturi. Egiptenii modești, în schimb, ascund sculpturile și cele mai frumoase coloane în interiorul templelor, așa cum înțeleptul își ascunde gândurile înalte, simțămintele și dorințele în fundul inimii sale și nu-și împodobește cu ele pieptul. La noi, tot ce e frumos e ascuns. La ei, totul e făcut pentru a fi arătat lumii. Dacă ar putea, asirianul și-ar despica pântecul, ca să arate lumii cât de neobișnuite lucruri mănâncă el.

— Spune, spune mai departe! îl îndemnă Ramses.

— Multe nu mai am de spus, continuă Sem. Vreau numai să-ți atrag luarea-aminte asupra deosebirii dintre înfățișarea clădirilor noastre și a celor asiriene. Cândva, cu ani în urmă, la Ninive, privind turnurile asiriene ce-și înălțau semeț capetele deasupra pământului, mi s-a părut că sunt niște cai nărăvași, ridicați în două picioare și care, rupând hățurile, se vor prăbuși pe dată, rupându-și poate și picioarele. În schimb, măria-ta, încearcă să privești, de undeva de sus, un templu egiptean. Știi ce-ți va aminti? Un om care se roagă, șezând la pământ. Cei doi piloni sunt palmele înălțate spre cer. Cele două ziduri din jurul curții sunt brațele. Sala coloanelor, sau „cerească”, e capul; sălile „revelației divine” și „meselor de jertfă” sunt pieptul; iar sanctuarul tainic al zeului e inima piosului egiptean. Alcătuirea templului nostru ne învață cum trebuie să fim. „Să ai, ne spune el, palmele puternice ca pilonii, iar brațele tari ca zidurile. Mintea atât de cuprinzătoare și de bogată cum este vestibulul templului. Sufletul să-ți fie curat ca sălile «revelației» și «jertfei», iar în inimă să-l ai pe zeu, o, egiptene!” Clădirile asiriene, în schimb, spun poporului lor:

„Înalță-te deasupra oamenilor, ridică-ți capul mai sus decât alții! Nu vei face nimic măreț pe lume, dar vei lăsa, în schimb, ruini nenumărate.” Ai avea, măria-ta, curajul, încheie marele preot, să construiești la noi edificii asiriene, să imiți poporul al cărui nume trezește în Egipt simțăminte de scârbă și dispreț?

Ramses căzu pe gânduri. Cu toată povața lui Sem, el continua să creadă că palatele asiriene sunt mai frumoase decât cele egiptene. Îi ura însă atât de mult pe asirieni, încât inima lui începu să șovăie.

— În cazul acesta, spuse el, construcția templului și a mormântului meu va mai zăbovi. Iar voi, înțelepți, care îmi sunteți binevoitori, născociți planurile unor construcții care să transmită numele meu celor mai îndepărtate generații.

„Ce mândrie supraomenească umple sufletul acestui tânăr”, își mărturisi sie-și marele preot Sem și, trist, își luă rămas bun de la faraon.

Între timp, Pentuer se pregătea să plece iarăși în Egiptul de Jos, pe de o parte ca să-i găsească pe cei treisprezece țărani și meșteșugari, iar pe de alta ca să îndemne poporul să ceară