înfăptuirea înlesnirilor făgăduite de noul faraon. Fiindcă, după părerea lui, cel mai însemnat lucru pentru Egipt era înlăturarea nedreptăților și silniciilor pe care le îndurau cei de jos. Pentuer era totodată și preot, așa încât nu numai că nu dorea decăderea castei sale, dar nu voia nici să rupă legăturile pe care le avea cu aceasta. De aceea, se duse să-și ia rămas bun de la Herhor.

Demnitarul, puternic până nu de mult, îl primi zâmbind:

— Oaspete rar, oaspete rar! spuse el. Din clipa în care ai devenit sfetnicul faraonului, nu te-ai mai arătat. De altminteri, nu numai tu ai făcut așa. Orice s-ar întâmpla însă, nu-ți voi uita serviciile, chiar de m-ai ocoli și de-acum înainte.

— Nu sunt sfetnicul stăpânului nostru și nici nu te ocolesc, mai ales că ție îți datorez eu tot ceea ce sunt astăzi, răspunse Pentuer.

— Știu, știu, îl întrerupse Herhor. N-ai vrut să primești această înaltă demnitate, ca să nu lucrezi împotriva templelor. Știu, știu, deși poate că n-ar fi fost rău să fii tu sfetnicul acestui tinerel nărăvaș, care-și închipuie că ne cârmuiește el pe noi. Nu l-ai fi lăsat să se înconjure cu trădători, care-l vor duce la pieire.

Pentuer, nevrând să vorbească despre lucruri atât de delicate, îi povesti lui Herhor pricina pentru care se ducea în Egiptul de Jos.

— Da, spuse demnitarul, Ramses al XIII-lea n-are decât să cheme sfatul tuturor stărilor. E dreptul lui. Dar îmi pare rău, adăugă el de îndată, că tu te amesteci în treaba asta. Tare mult te-ai mai schimbat în ultima vreme! Îți amintești ce i-ai spus sfetnicului meu în timpul manevrelor de la Pi-Bailos? Îți voi reaminti eu: „E nevoie, ai spus tu, să se îngrădească puterea și desfrâul faraonilor”. Iar azi sprijini tu însuți dorințele necugetate ale celui mai mare desfrânat din câți a avut Egiptul vreodată…

— Ramses al XIII-lea, îl întrerupse Pentuer, vrea să îmbunătățească soarta ponorului. Aș fi deci un nerod și un ticălos, dacă eu, fiu de țăran, nu l-aș sluji în treaba asta.

— Nu te întrebi, însă, dacă lucrul acesta ne va aduce nouă, castei preoțești, vreo pagubă?

Pentuer se miră.

— Și voi dați unele înlesniri țăranilor care aparțin templelor, strigă el. Am, de altminteri, împuternicirea voastră…

— Cum? Care? întrebă Herhor.

— Reamintește-ți de noaptea aceea când, în templul lui Set, l-am ascultat pe marele Beroes. Mefres a spus atunci că Egiptul a decăzut din pricină că oamenii nesocotesc casta preoțească, în timp ce eu am susținut că slăbiciunea statului e pricinuită de lipsurile poporului. Iar tu, după câte îmi amintesc, ai răspuns: „Mefres să se îngrijească de ridicarea preoților, iar Pentuer de îmbunătățirea soartei țăranilor. Eu voi împiedica, în schimb, războiul dintre Egipt și Asiria.”

— Vezi, spuse marele preot, ai deci datoria să fii cu noi, nu cu Ramses.

— Vrei să spui că el ar dori un război cu Asiria? întrebă Pentuer energic. Sau poate împiedică preoții să fie înțelepți? Ceea ce vrea el e ca poporul să se odihnească în ziua a șaptea și apoi ca fiecare familie țărănească să aibă un mic petic de pământ. Să nu-mi spui, dar, că faraonul vrea ceva rău prin asta, când știut e că pe pământurile templelor s-a văzut că țăranul liber și stăpân pe ogorul lui lucrează cu mult mai bine decât sclavul.

— Dar eu n-am nimic împotriva înlesnirilor făcute mulțimii, strigă Herhor. Numai că sunt sigur că Ramses nu. Va face nimic pentru popor.

— Nici vorbă, dacă nu veți voi să-i dați bani…

— Chiar de i-am da o piramidă de aur, una de argint și încă una de giuvaeruri, tot nu va face nimic, fiindcă e un copilandru nărăvaș, pe care solul asirian Sargon l-a socotit întotdeauna un flușturatic.

— Faraonul are însușiri alese…

— Nu știe însă nimic, nu se pricepe la nimic! zise Herhor. De-abia a dat puțin cu nasul pe la înalta școală preoțească și a și fugit cât a putut de repede. De aceea, azi, în treburile statului, e ca un orb, ca un copil care mișcă în neștire figurile, fiindcă habar n-are de regulile jocului.

— Totuși, cârmuiește.

— Dar cum, Pentuer? întrebă marele preot zâmbind. Deschide noi școli ostășești, înmulțește numărul unităților, înarmează tot poporul, făgăduiește mulțimii sărbători… Dar cum va duce totul la bun sfârșit? Nu ești în apropierea lui și nu știi nimic. Te încredințez eu că, atunci când poruncește, nu se întreabă de loc: cine va îndeplini acestea? Sunt oare mijloace? Care vor fi urmările?

Tu crezi că el e cel care cârmuiește. Nu el, ci eu cârmuiesc! Cârmuiesc și acum, cu toate că m-a îndepărtat. Eu fac astăzi ca încasarea dărilor să fie slabă, dar tot eu împiedic răscoala țăranilor, care altfel ar fi izbucnit de mult; mie mi se datorește faptul că nu se încetează lucrul la canale, diguri și drumuri. În sfârșit, tot eu am oprit în două rânduri ca Asiria să ne declare război, pe care smintitul ăsta îl stârnește cu pregătirile lui militare. Ramses cârmuiește! El nu face decât încurcături. Ai putut vedea chipul cum știe el sa gospodărească, în Egiptul de Jos: bea și petrecea mereu cu alte femei, prefăcându-se că se îngrijește de bunul mers al nomurilor, nepricepând de fapt nimic din toate astea. Dar ce e mai rău, e că s-a dat cu fenicienii, cu nobilimea decăzută și cu tot felul de uneltitori care-l împing la pieire.

— Dar victoria de la Lacurile Sodice? întrebă Pentuer.

— Recunosc, are energie și e priceput în treburile ostășești, răspunse Herhor. E singurul lucru la care se pricepe. Dar, spune și tu, ar fi câștigat el bătălia de la Lacurile Sodice fără ajutorul tău și al altor preoți? Știu bine că voi l-ați înștiințat despre fiecare mișcare a bandelor libiene. Și, mai spune-mi: ar fi fost el în stare, chiar cu ajutorul