— Unde vrei să ajungi cu ura ta? întrebă Pentuer.

— Ură! repetă marele preot. Pot eu oare urî un flușturatic, care se mai află pe deasupra și la strâmtoare, împresurat ca un cerb de vânători? Trebuie să recunosc însă că puterea lui este atât de dăunătoare pentru Egipt, încât dacă Ramses al XII-lea ar fi avut un frate, ori dacă Nitager ar fi fost mai tânăr, Ramses ar fi fost încă de pe acum înlăturat.

— Ca tu să-i iei locul, izbucni Pentuer.

Herhor nu se supără de fel.

— Rău te-ai mai prostit, Pentuer, spuse el ridicând din umeri, de când faci politică de unul singur. Se înțelege că, dacă n-ar fi faraon, aș avea datoria să fiu eu, în calitatea mea de mare preot al zeului Amon din Teba și de conducător al marelui sfat preoțesc. Dar am eu nevoie de una ca asta? De peste zece ani, nu dispun oare de o putere mai mare decât a faraonilor? Și chiar și astăzi, după ce-am fost îndepărtat, nu sunt eu acela care fac tot ce socotesc că-i trebuincios în stat? Toți marii preoți, vistiernicii, judecătorii, nomarhii și chiar comandanții de oști, care acum mă ocolesc, sunt siliți totuși să îndeplinească fără crâcnire toate poruncile tainice ale marelui sfat, prevăzute cu pecetea mea. Se află oare în Egipt vreun om care să nu le îndeplinească? Tu însuți, ai cuteza să li te împotrivești?

Pentuer lăsă capul în jos. Dacă și după moartea lui Ramses al XII-lea se menține tainicul sfat preoțesc, atunci Ramses al XIII-lea va trebui sau să i se supună, sau să ducă împotriva lui o luptă pe viață și pe moarte. Faraonul avea cu sine poporul întreg, oastea întreagă, numeroși preoți precum și cea mai mare parte a demnitarilor. Preoțimea se putea bizui de-abia pe câteva mii de credincioși, pe comorile lor și pe organizarea deosebit de bună. Forțe cu totul inegale și, totuși, rezultatul luptei era cât se poate de îndoielnic.

— Ați hotărât deci pieirea faraonului! șopti Pentuer.

— Câtuși de puțin. Nu vrem decât salvarea statului.

— În cazul acesta, ce ar trebui să facă Ramses al XIII-lea?

— Nu știu, răspunse Herhor. Știu însă ce a făcut tatăl său. Ramses al XII-lea și-a început și el cârmuirea tot cu porniri nechibzuite. Când n-a mai avut bani și prietenii lui cei mai înflăcărați au început să-l părăsească, și-a îndreptat fața spre zei. S-a înconjurat de preoți, a învățat de la ei, căsătorindu-se chiar cu fiica marelui preot Amenhotep. Iar după vreo cincisprezece ani, a ajuns el însuși mare preot, deosebit de cucernic și foarte învățat.

— Dar dacă Ramses nu va face la fel? întrebă Pentuer.

— Ne vom descurca și fără el, spuse Herhor. Iar după o clipă, adăugă: Ascultă, Pentuer. Eu știu nu numai ce face, dar chiar și ce gândește faraonul ăsta al tău, a cărui încoronare solemnă n-a avut încă loc, prin urmare, în ochii noștri nu înseamnă nimic. Știu că vrea să facă din preoți slugile lui, iar el să fie singurul stăpân al Egiptului. Un astfel de gând e însă o nesăbuință și chiar o trădare. Nu faraonii, după cum bine știi, au creat Egiptul, ci zeii și preoții. Nu faraonii sunt cei care urmăresc creșterea apelor Nilului și-i prevăd revărsările; nu faraonii au învățat poporul să semene, să culeagă roadele, să crească animale. Nu faraonii vindecă bolile și veghează să fie ferit statul de dușmanii din afară. Spune-mi, ce s-ar fi întâmplat dacă sfânta noastră castă ar fi lăsat Egiptul la bunul plac al faraonilor? Cel mai înțelept dintre ei n-are decât experiența câtorva zeci de ani, pe când casta preoțească a cercetat și învățat timp de zeci de mii de ani. Cel mai puternic monarh n-are decât o singură pereche de ochi și de mâini, pe când noi avem mii de ochi și mii de mâini în toate nomurile și chiar și în țările străine. Se pot oare asemui meritele faraonului cu ale noastre? Iar dacă cumva nu ne-am înțelege, cine va trebui să plece: noi, ori el?

— Ce trebuie să fac eu acum? întrebă Pentuer.

— Fă ce-ți poruncește tinerelul tău, numai nu trăda tainele sfinte. Celelalte… lasă-le pe seama timpului. Doresc din inimă ca tânărul ce se numește Ramses al XIII-lea să se trezească și bănuiesc că ar face lucrul acesta dacă… dacă nu s-ar fi înconjurat de trădători mârșavi, deasupra cărora atârnă mâna zeilor încă de pe acum.

Pentuer își luă rămas bun de la marele preot. Plecând, era plin de presimțiri triste. Nu-și pierdu însă cumpătul, știind că orice ar izbuti să facă azi pentru îmbunătățirea traiului poporului, va fi bun făcut și va rămâne, chiar dacă faraonul ar ceda în fața puterii preoților.

„În cel mai rău caz, se gândi el, trebuie să fac ce pot și ceea ce e de datoria mea. Cândva, lucrurile tot se vor îndrepta, iar sămânța aruncată acum va rodi.”

Se hotărî, totuși, să nu mai stârnească poporul. Dimpotrivă, își propuse să-i liniștească pe nerăbdători, ca să nu mărească necazurile faraonului.

Peste câteva săptămâni, Pentuer trecu hotarul Egiptului de Jos, însemnându-i în drumul său pe țăranii și meșteșugarii cei mai destoinici, din rândurile cărora s-ar fi putut alege trimișii la adunarea convocată de faraon. Pretutindeni, în drumul său, întâlni semnele unei fierberi nespus de mari; atât țăranii cât și meșteșugarii cereau plată pentru orice fel de lucrări publice și, de asemeni, ca ziua a șaptea să fie zi de odihnă, așa cum fusese odinioară. Numai datorită mustrărilor preoților de prin temple nu izbucnise încă răscoala și nu întrerupseseră lucrul.

Fu izbit, totodată, de câteva lucruri noi, pe care acum o lună nu le băgase de seamă. Mai întâi, poporul se împărțise în două tabere. Unii erau de