partea faraonului și potrivnici preoților, alții erau împotriva fenicienilor. Primii spuneau că preoții trebuie să-i dea faraonului comorile din Labirint; ceilalți șopteau că faraonul îi ocrotește prea din cale-afară pe străini. Cel mai ciudat, însă, dintre toate, era zvonul izvorât nu se știe de unde, că Ramses al XIII-lea ar da semne de nebunie, întocmai ca și fratele său vitreg și mai vârstnic, care tocmai din această pricină fusese înlăturat de la tron. Vestea asta era răspândită printre preoți, scribi și chiar printre țărani.

— Cine v-a spus minciuna asta? îl întrebă Pentuer pe unul din cunoscuții lui.

— Nu-i minciună, spuse acesta, din păcate e adevărat. Faraonul a fost văzut în palatele din Teba, cum alerga gol prin grădină. Iar într-o seară, luminăția-sa s-a urcat pe un copac, sub ferestrele reginei Nikotris, și a stat de vorbă cu ea.

Pentuer îl încredință că numai două săptămâni se scurseseră de când îl văzuse pe faraon sănătos tun. Își dădu însă pe loc seama că nu era crezut.

„Fără îndoială, asta-i isprava lui Herhor! gândi el. De altminteri, numai preoții ar fi putut avea vești atât de grabnic din Teba.”

Pentru o clipă, îl părăsi dorința de a mai alege oamenii, dar își recăpătă iarăși energia, spunându-și mereu că ceea ce poporul va căpăta astăzi nu va putea pierde mâine. Afară de cazul unor întâmplări neobișnuite.

Dincolo de Memfis, la miazănoapte de piramide și de Sfinx, chiar la hotarul deșertului, se înălța templul nu prea mare al zeiței Nut. Acolo locuia bătrânul preot Menes, cel mai bun cunoscător din Egipt al stelelor și totodată meșter iscusit. Ori de câte ori era vorba să se construiască în țară un mare edificiu sau un mare canal, Menes venea la fața locului și da indicațiile cuvenite. Altminteri ducea o viață modestă și singuratică, noaptea cercetând stelele iar ziua lucrând la construirea unor aparate ciudate.

Pentuer, care nu mai fusese de câțiva ani prin partea locului, fu izbit de părăsirea și de lipsa de grijă în care se afla templul. Zidul de cărămidă se dărăpăna, copacii se uscaseră în grădină, iar în curte rătăceau câteva găini și o capră prăpădită. În preajma templului, nu era niciun om. Numai când Pentuer începu să strige, ieși din pilon un bătrân. Era desculț, purta pe cap o tichie mur dară, ca țăranii, în jurul șoldurilor o zdreanță, iar în spinare o piele de panteră năpârlită. Și totuși, ținuta lui era plină de demnitate, iar ochii plini de înțelepciune. Aruncă o privire vioaie oaspetelui, zicându-i:

— Mi se pare mie, sau. Tu ești Pentuer?

— Da, eu sunt, răspunse musafirul, îmbrățișându-l din inimă pe bătrân.

— O, o, spuse Menes, căci el era, văd că te-ai schimbat de când umbli cu cei mari! Ai pielea netedă, mâinile mai albe și un lanț de aur la gât. Asemenea podoabe ar putea aștepta mult și bine zeița Nut, mama cerului!

Pentuer vru să-și scoată lanțul, dar Menes îl opri, zâmbind:

— Lasă-l acolo! zise el. Dacă ai ști ce fel de giuvaeruri avem pe cer, nu te-ai grăbi să dăruiești aur. Te pomenești că vii să te așezi la noi?

Pentuer dădu din cap:

— Nu, răspunse el. Am venit numai să mă închin ție, divinul meu dascăl.

— Și apoi, la curte din nou? râse bătrânul. O! Dacă ați ști voi ce pierdeți părăsind înțelepciunea pentru palate, ați fi cei mai nemângâiați oameni.

— Ești singur aici?

— Ca palmierul în deșert. Mai ales astăzi, când surdomutul meu s-a dus cu coșul la Memfis să cerșească ceva pentru Ra și pentru preotul lui.

— Și nu ți-e urât?

— Mie? se miră Menes. De când nu ne-am văzut, am mai smuls zeilor câteva taine, pe care nu le-aș da nici pentru cele două coroane ale Egiptului!

— E un lucru ascuns? întrebă Pentuer.

— De ce ascuns? Acum un an am terminat măsurătorile și calculele privitoare la mărimea pământului.

— Ce înseamnă asta?

Menes își roti privirea în jur și zise cu glas mai coborât:

— Doar știi că pământul nu-i neted ca masa, ci un glob uriaș, pe fața căruia se află mări, țări, orașe.

— Da, știu, zise Pentuer.

— Dar nu știu toți, răspunse Menes. Și nu s-a știut de loc cât de mare poate fi globul acesta…

Și tu știi? întrebă Pentuer, aproape înspăimântat.

— Știu. Pedestrimea noastră mărșăluiește pe zi aproape treisprezece mile. Globul pământesc e însă atât de uriaș, încât i-ar trebui cinci ani ca să-l înconjoare.

— O, zei! exclamă Pentuer. Nu te înspăimântă oare faptul că te gândești la astfel de lucruri?

Menes ridică din umeri:

— E un lucru atât de cumplit să măsori? întrebă el. A măsura piramida ori pământul e totuna. Am făcut lucruri mai grele când am măsurat depărtarea dintre templul nostru și palatul faraonului, fără să trec Nilul.

— Mare minune! șopti Pentuer.

— Ce fel de minune? Am descoperit eu un lucru și mai de mirare, de care vă veți înspăimântă cu adevărat. Dar despre aceasta să nu vorbești nimănui. Știi, în luna Paofi, vom avea o eclipsă de soare. Ziua se va schimba în noapte. Și să mor de foame dacă am greșit socotelile, fie chiar și cu a douăzecea parte dintr-o oră.

Pentuer atinse amuleta ce-o purta la piept, spuse o rugăciune, apoi zise:

— Am citit în cărțile sfinte că, spre îngrijorarea oamenilor, nu o dată s-a făcut noapte la amiază. Dar ce poate însemna lucrul acesta, nu știu.

— Vezi piramidele? întrebă Menes pe neașteptate, arătând spre deșert.

— Le văd.

— Acum pune mâna în fața ochilor. Vezi piramidele? Nu le vezi. Eclipsa de soare înseamnă același lucru. Între soare și noi se așază luna, care-l acoperă pe părintele luminii și face