— Și se va întâmplă lucrul acesta la noi? întrebă Pentuer.

— În luna Paofi. I-am scris faraonului, crezând că va aduce, în schimb, vreo jertfă uitatului nostru templu. Citind însă scrisoarea, a, râs de mine, poruncind solului meu să-i ducă știrea lui Herhor.

— Iar Herhor?

— Ne-a dat treizeci de măsuri de orz. E singurul om din Egipt care prețuiește înțelepciunea; tânărul faraon nu-i decât un ușuratic.

— Nu fii aspru cu el, zise Pentuer. Ramses al XIII-lea vrea să îndrepte soarta țăranilor și a meșteșugarilor; le va da ziua a șaptea spre odihnă, nu va mai lăsa să fie bătuți fără judecată și poate că le va dărui chiar pământ.

— Iar eu îți spun că-i ușuratic, zise Menes cu supărare. I-am trimis acum două luni mai multe însemnări despre cum s-ar putea ușura munca țăranilor și el iar a râs de mine. E un nepriceput și un trufaș.

— Îl judeci fără temei. Dar arată-mi însemnările și poate că-ți voi ajuta să le dai viață.

— Însemnări, repetă bătrânul. Nu-i vorba de niște însemnări, ci de un lucru gata făcut. Se ridică de pe laviță și, împreună cu Pentuer, se îndreptă spre iazul din grădină, lângă care se afla un frunzar pe deplin acoperit de ierburi agățătoare. Acolo văzu Pentuer o roată mare, fixată pe un ax orizontal, cu numeroase cupe pe cercul de dinafară. Menes intră înăuntrul roții și începu s-o miște cu picioarele. Roata se învârtea, iar cupele luau apă din iaz și o vărsau într-un jgheab aflat mai sus.

— Curioasă născocire! zise Pentuer.

— Dar poți ghici ce poate face roata asta pentru poporul egiptean?

— Nu…

— Închipuiește-ți-o c-ar fi de cinci ori sau de zece ori mai mare și că înăuntrul ei ar sta nu un om, ci câteva perechi de boi.

— Acum… parcă văd ceva, zise Pentuer, dar tot nu pricep prea bine.

— E atât de simplu! răspunse Menes. Cu ajutorul acestei roți, boii sau caii ar putea scoate apă din Nil, pe care s-o verse în canalele aflate tot mai sus. În felul acesta, o jumătate de milion de oameni, care muncesc astăzi la căratul găleților, ar putea să se odihnească. Vezi acum că înțelepciunea poate face mult mai mult pentru fericirea oamenilor decât faraonii.

Pentuer clătină din cap:

— Cât lemn va trebui pentru roțile astea, câți boi, cât nutreț! Mi se pare mie că roata ta nu va putea înlocui ziua a șaptea de odihnă.

— Văd că oamenii mari nu prea ți-au folosit, spuse Menes. Cu toate că ți-ai pierdut istețimea pe care o prețuiam odată, îți voi mai arăta ceva. Poate că, într-o bună zi, te vei întoarce pe calea înțelepciunii, iar când voi muri eu, vei avea poftă să te îndeletnicești cu îmbunătățirea și răspândirea născocirilor mele.

Se întoarseră la piloni. Menes puse câteva vreascuri sub o oală de aramă. Suflă până ce izbucniră flăcările și, în scurtă vreme, apa începu să fiarbă. Din oală ieșea o țeavă dreaptă, astupată cu o piatră mare. Când în oală se auzi un sâsâit, Menes zise:

— Stai în firida asta și privește. Mișcă manivela fixată de țeavă și într-o clipă piatra, în ciuda greutății ei, sări în aer, iar încăperea se umplu de rotocoale de abur.

— Minune! strigă Pentuer. Dar, liniștindu-se pe loc, întrebă: și piatra asta cum va îmbunătăți traiul oamenilor?

— Nu piatra, răspunse înțeleptul, pierzându-și răbdarea. Dar nu uita ce-ți voi spune eu acum: va veni ziua când calul și boul vor înlocui munca omului, iar apa fierbinte va înlocui munca boului și a calului.

— Și țăranii ce folos vor avea? insistă Pentuer.

— Vai, omule! strigă Menes, apucându-se cu mâinile de cap. Nu știu: ai îmbătrânit ori te-ai prostit de tot, dar văd că numai gândul ăsta îți umple mintea, de parcă n-ar mai fi nimic altceva pe lume. Dacă înțelepții ar lua seama numai la țărani, ar trebui să azvârle cărțile și socotelile lor și să se facă ciobani!

— Fiecare lucru trebuie să aducă folos, adăugă Pentuer încurcat.

— Voi, curtenii, zise Menes cu amărăciune, folosiți adesea două măsuri! Când un fenician vă aduce un rubin ori un safir, nu întrebați ce foloase aduce, ci cumpărați giuvaerul și-l închideți bine, iar când vi se înfățișează un înțelept cu o născocire ce-ar putea să schimbe fața lumii, numaidecât îl întrebați: ce foloase putem avea de-aici. Se vede că vă e teamă ca născocitorul să nu vă ceară un pumn de orz pentru un lucru pe care mintea voastră nu-l poate pricepe.

— Te-ai supărat. N-am vrut să-ți pricinuiesc niciun necaz.

— Nu m-am supărat, dar îmi pare rău. Acum douăzeci de ani, în templul acesta am fost cinci oameni; lucram la descoperirea unor taine. Azi am rămas numai eu singur și, pe zei, nu numai că nu pot găsi un urmaș, dar nici măcar un om care să mă înțeleagă.

— Crede-mă că aș rămâne bucuros aici până la moarte, ca să pot cunoaște născocirile tale divine, zise Pentuer. Dar spune-mi: mă pot eu oare închide în templu, astăzi, când e în joc soarta statului, fericirea poporului și când eu pot…

— … Schimba soarta statului și a câtorva milioane de oameni? îl întrerupse Menes, batjocoritor. O, voi, copii îmbătrâniți, care purtați mitre și lănțișoare scumpe! Pentru că vă e îngăduit să luați apă din Nil, vi se pare că puteți opri creșterea și scăderea apelor fluviului. Nici oaia nu face altfel: merge în coada turmei și își închipuie că ea o împinge înainte!

— Gândește-te, însă: faraonul cel tânăr are inima plină de porniri vrednice de laudă, vrea să dea poporului ziua a șaptea spre odihnă, judecători care să facă dreptate și chiar pământ.

Menes clătină din cap, spunând:

— Toate acestea sunt lucruri mărunte. Faraonii