cei tineri îmbătrânesc, iar poporul… poporul a mai avut nu o dată ziua a șaptea pentru odihnă, a avut și pământ. Apoi le-a pierdut. Ah, de s-ar fi schimbat numai asta! Dar câte dinastii și câți preoți nu s-au perindat de trei mii de ani încoace în Egipt, câte orașe și câte temple nu s-au prefăcut în ruine, câte petice noi de pământ nu s-au ivit! Toate lucrurile s-au schimbat, afară de unul singur: că doi și cu doi fac patru, că triunghiul e jumătatea dreptunghiului, că luna poate acoperi lumina soarelui și că apa care fierbe poate arunca o piatră în aer. În lumea asta pieritoare, ceea ce ține și rămâne e numai înțelepciunea. Vai de acela care, pentru lucruri trecătoare ca norii, părăsește ceea ce e veșnic! Inima lui nu-și va găsi nicicând liniștea, iar cugetul lui se va legăna ca luntrea în mijlocul vijeliei.

— Zeii vorbesc prin gura ta, dascăle, spuse Pentuer după o clipă de gândire, dar dintre multe milioane de oameni, abia unul poate deveni întruchiparea înțelepciunii. Și-i bine că-i așa. Ce-ar fi oare dacă țăranii și-ar petrece nopțile privind la stele, dacă oștenii ar socoti, iar demnitarii și faraonul, în loc să cârmuiască, ar zvârli pietrele în sus cu ajutorul apei clocotite? Ar muri cu toții de foame mai înainte ca luna să facă o singură dată ocolul pământului. Și nicio roată ori un cazan din lume n-ar fi în stare să apere țara de năvala barbarilor și nici n-ar putea face dreptate celor năpăstuiți. Așadar, încheie Pentuer, cu toate că înțelepciunea e ca soarele, sângele și răsuflarea de trebuincioasă, nu putem fi înțelepți cu toții.

Menes nu spuse nimic la aceste cuvinte.

Pentuer mai rămase câteva zile în templul zeiței Nut, bucurându-se când de priveliștea deșertului, când de aceea a roditoarei văi a Nilului. Privea stelele împreună cu Menes, cerceta roata pentru scoaterea apei din fluviu și uneori se îndrepta spre piramide. Admira sărăcia și geniul învățătorului său, spunându-și în gând:

„Fără îndoială că Menes e un zeu întruchipat de un om, de aceea nu se îngrijește de viața pământească. Dar roata lui de scos apă nu va fi folosită în Egipt, mai întâi fiindcă nu avem lemn, apoi fiindcă pentru punerea în mișcare a unor astfel de roți ar trebui cam o sută de mii de boi. Și unde s-ar găsi nutreț pentru ei, chiar și în Egiptul de Sus?”

Capitolul XXII

 

 

În timp ce Pentuer cutreiera țara pentru găsirea celor treisprezece țărani și meșteșugari, Ramses al XIII-lea se afla la Teba, punând la cale însurătoarea lui Tutmozis.

Mai întâi, înconjurat de o suită strălucită, stăpânul celor două lumi se duse într-un car aurit până la palatul cinstitului Antef, nomarhul Tebei. Demnitarul ieși până la poartă în întâmpinarea faraonului și, scoțându-și din picioare sandalele scumpe, îngenunche, ajutându-i lui Ramses să coboare.

Răspunzând acestei cinstiri, faraonul întinse mâna să i-o sărute și-i spuse că din acea clipă era prietenul lui, având dreptul să intre încălțat chiar și în sala tronului.

Când ajunseră în uriașa sală a palatului lui Antef, faraonul îi vorbi acestuia în fața întregului alai:

— Știu că, așa precum cinstiții tăi strămoși locuiesc în mormintele cele mai frumoase, la fel și tu, urmașul lor, ești cel mai de seamă dintre nomarhii Egiptului. Știi, desigur, că la curtea mea, în oastea ca își în inima mea regească, primul loc îl ocupă căpetenia gărzii mele, Tutmozis. După părerea înțelepților, bogătașul care nu așază cea mai scumpă piatră în inelul cel mai frumos, face cât se poate de rău. Și cum neamul tău, Antef, îmi e cel mai scump, iar Tutmozis mi-e cel mai drag, m-am gândit să vă unesc, ceea ce s-ar putea ușor întâmplă, dacă fiica ta, frumoasa și înțeleaptă Hebron, îl va lua de soț pe Tutmozis.

Prea cinstitul Antef răspunse:

— Luminăția-ta, stăpânul lumii vii și al împărăției apusene! Așa cum Egiptul întreg și tot ceea ce e în el îți aparține, la fel și casa aceasta, cu toți cei ce-o locuiesc, e a ta. Și de vreme ce inima ta dorește ca fiica mea, Hebron, să devină soția lui Tutmozis, mă învoiesc ca așa să fie.

Faraonul îi răspunse atunci lui Antef că Tutmozis primește douăzeci de talanți pe an din vistieria sa, având totodată însemnate bunuri în diferite nomuri. La rândul său, cinstitul Antef spuse că singura lui fiică, Hebron, va avea cincizeci de talanți în fiece an, precum și dreptul de a se folosi de bunurile tatălui ei în acele nomuri în care curtea regală se va opri timp mai îndelungat. Și cum Antef nu avea niciun fiu, toată averea sa uriașă, lipsită de datorii, avea cândva să fie a lui Tutmozis, împreună cu demnitatea de nomarh al Tebei, dacă lucrul acesta era pe placul faraonului.

După terminarea tocmelilor, se ivi și Tutmozis, mulțumindu-i lui Antef mai întâi pentru că își dădea fiica după un sărac ca el și apoi pentru că-i dăduse acesteia o atât de aleasă creștere. Se înțeleseră apoi ca ceremonia căsătoriei să aibă loc în câteva zile, fiindcă Tutmozis, în calitatea lui de căpetenie a gărzii, nu avea vreme pentru ceremonii prea îndelungate.

— Îți urez fericire, fiul meu, încheie Antef zâmbind, precum și multă răbdare în căsnicie. Fiindcă scumpa mea fiică, Hebron, are douăzeci de ani, ea e cea care dă tonul modei în Teba și-i deprinsă să aibă propria ei voință, îți mărturisesc că toată autoritatea mea se sfârșește pentru totdeauna la portița grădinilor fiicei mele. Și tare mă tem că demnitatea ta nu va face asupra-i o prea mare impresie.

Nobilul Antef îi invită apoi pe oaspeți la un ospăț bogat, în cursul căruia apăru frumoasa Hebron, cu un mare alai de însoțitoare. În sală se aflau numeroase mese pentru două sau patru persoane,