nici o aluzie la Maitreyi, nici la Huliganii, deşi romanele acestea au avut cel mai mare succes de public şi de critică. Tânărul meu amic Voita găsea în Maitreyi urme de „tantrism” (asta îmi aminteşte că profesorul Bachelard, când a citit-o în traducerea franceză, La Nuit bengali, îmi vorbea de o „mythologie de la volupte”). Nu ştiu în ce măsură observaţiile acestea sunt justificate. Consider Maitreyi, ca şi Nuntă în Cer romane de dragoste; ca atare, semnificaţia lor metafizică mi se pare neîndoielnică (unul din primele lucruri pe care le-am învăţat de la Nae Ionescu era tocmai „dragostea ca instrument de cunoaştere”). În privinţa Huliganilor, trebuie să precizez că destinele tuturor personajelor se vor împlini de abia în romanul următor, Viaţă Nouă. Acolo, bunăoară, Petru Anicet repetă experienţa „celor două iubiri” a lui Pavel (Nora – Ştefania), dar optează pentru o altă soluţie: acceptarea rupturii prin renunţarea la Ştefania (care întruchipa oarecum „înaltul1”) şi reîntoarcerea la Nora, epifanie sinceră şi victorioasă a unei Magna Mater eminamente pre-morale. Într-un anumit sens, Petru Anicet accepta Istoria.

  Evident, n-aş vrea să las cumva impresia că scriam literatură ca să „demonstrez” cutare sau cutare teză filosofică. Dacă aş fi făcut-o, e probabil că romanele mele ar fi fost, filozoficeşte vorbind, mai consistente. În realitate, aşa cum experienţa Şarpelui o demonstrează pe deplin, scriam literatură pentru plăcerea (sau nevoia) de a scrie liber, de a inventa, de a visa, de a gândi chiar, dar fără stringenţa gândirii sistematice. Este probabil că o serie întreagă de mirări, mistere şi probleme pe care le refuza activitatea mea teoretică îşi cereau îndestularea în libertatea scrisului literar. Dar chestiunea aceasta depăşeşte hotarul notelor de faţă.

  III

  Aş mai avea de adăugat câteva cuvinte în legătură cu ceea ce se numeşte destinul literar. Fac parte din generaţia cea mai norocoasă pe care a cunoscut-o până acum istoria României. Nici înainte, nici după generaţia noastră, România n-a mai cunoscut libertatea, belşugul şi disponibilitatea de care ne-am bucurat noi, cei care am scris între 1925 şi 1940. Generaţia lui Nicolae Iorga fusese aproape pe de-a întregul confiscată de profetismul naţional şi cultural care trebuia să pregătească războiul pentru întregirea neamului. Generaţia frontului fusese sacrificată ca să găsim noi o Românie mare, liberă şi bogată. Când am început noi să scriem, prin 1925, nici un „ideal naţional” nu ne solicita în imediat. Am fost cei dintâi români care puteam face şi altceva decât istorie naţională, filologie românească şi profetism cultural – fără să avem sentimentul că trădăm cauza neamului. Am avut o libertate care se cucerise cu foarte mult sânge şi cu foarte multe renunţări, şi nu ştiu dacă eram întotdeauna conştienţi de imensele sacrificii făcute de înaintaşii noştri pentru ca noi să putem pleca în India sau în Statele Unite, să-i putem discuta pe Freud sau pe Andre Gide la „Fundaţia Carol” în faţa a două mii de persoane, să putem vorbi de autonomia culturii, de primatul spiritualului, de neangajare şi aşa mai departe. Îmi aduc întotdeauna aminte cu emoţie de o scrisoare a lui Radu Dragnea (pe care nu l-am cunoscut niciodată personal), trimisă prin 1927, când scriam la „Cuvântul” nenumărate articole despre „tână-ra generaţie” şi publicasem deja un Itinerar spiritual în douăsprezece foiletoane. Radu Dragnea ne saluta pe noi, „tinerii”, cam aşa: „Ferice de voi că vă puteţi dedica spiritualului, dar ferice şi de mine că am trăit să văd minunea asta în România noastră Mare.”. Avea dreptate: eram cei dintâi care culegeam roadele atâtor generaţii mai mult sau mai puţin sacrificate. Imperiile Habsburgilor şi al ţarilor se prăbuşiseră – şi, în acei cincisprezece ani care au precedat pactul Stalin-Hitler, noi am putut respira liniştiţi. Cred că am fost singurii români care s-au bucurat de un răgaz atât de lung. Generaţia care se ridica prin 1940, deja tulburată de tensiunile politice care începuseră după 1934, a plecat în Rusia, şi cei care s-au mai întors s-au întors cu ruşii după ei. Culturaliceşte, a fost o generaţie pe de-a întregul sacrificată. Noi am cunoscut singurul miracol care a fost posibil în istoria politică: „neutralismul” sau, mai exact, dialogul liber între oameni de credinţe politice opuse. A fost fenomenul „Criterionului”, unde, la „Fundaţia Carol” şi sub preşedinţia unui profesor universitar, discutau pe Le-nin comunişti ca Belu Silber şi Lucreţiu Pătrăşcanu, legionari ca Mihail Polihroniade şi Alexandru Teii, burghezi ca Mircea Vulcănescu şi Mihail Sebastian – şi simpozionul acesta era posibil. Începând din 1934, dialogul a fost rupt. În acel an, tipăream întoarcerea din Rai. „Raiul” ţinuse exact trei ani: într-un fel sau altul, am avut toţi sentimentul că am fost izgoniţi dintr-un „paradis atemporal” şi zvârliţi brutal în Istorie. Ceea ce s-a şi întâmplat curând după aceea.

  Am avut norocul să aparţin singurei generaţii „noncondi-ţionate” istoriceşte şi am profitat cât am putut de acest noroc. Ceea ce Petru Comarnescu numea „experienţialismul” meu nu era decât traducerea într-un barbarism strident (aşa cum numai el avea talentul să inventeze) a nevoii mele lăuntrice de a cunoaşte cât mai mult şi cât mai repede. Mai ales asta: cât mai repede – pentru că presimţeam de mult că nu vom avea timp, că libertatea de care ne bucurăm e provizorie, iar siguranţa – iluzorie, că, foarte curând, Istoria ne va confisca din nou. Cât ar părea de ciudat, mi-a fost teamă de cataclismul istoric încă din 1927. Am scris atunci în „Cuvântul” un patetic foileton: Anno Domini, care i-a impresionat, între alţii, pe Si-mion Mehedinţi şi Perpessicius. Evocam acolo spectrul războiului apropiat şi, adresându-mă (ca de obicei!) „generaţiei tinere”, spuneam că fiecare din noi trebuie să-şi repete în fiecare zi că va mai trăi numai un an şi să încerce să facă tot în acest ultim an de viaţă. Încă din universitate, eram obsedat de timp şi de istorie. Mi se părea că dacă românul se arăta atât de indiferent faţă de timp este şi pentru motivul că niciodată n-a avut timp destul ca să facă ceva. Istoria îl îndrăgise într-atât, încât nu-l mai lăsa din braţe. Îl tot strângea aşa, de