trăi, trebuia să mă consacru unei activităţi care să-şi aibă un „debuşeu”: istoria religiilor, indianistică, filosofie. Ceea ce nu regret câtuşi de puţin; am putut astfel termina şi publica lucrări de mult începute, şi producţia teoretică, rămasă oarecum în umbră în perioada din ţară, 1933-l940, echilibrează astăzi masa scrierilor literare.

  Privite însă dintr-un anumit punct de vedere, cele două grupuri de scrieri se completează reciproc. Lucrul acesta a fost de mult observat şi îmi aduc aminte că unul din studenţii mei de prin 1934, Voita, scrisese chiar o carte, arătând cum toată activitatea mea literară, filosofică şi ştiinţifică îşi găsea punctul de plecare în Isabel şi apele diavolului. Cartea n-a apărut decât fragmentar (în „Vremea” şi alte reviste) şi, deşi mi se părea că împinge prea departe simetriile şi corespondenţele, nu era lipsită de ingeniozitate. Este, în orice caz, reală dependenţa unor scrieri literare de cele teoretice, şi viceversa, începând cu exemplele cele mai evidente, aş putea aminti Secretul doctorului Honigberger, care derivă direct din Yoga; piesa Oameni şi pietre din capitolul Les Pierres sacrees din Trăite şi dintr-o lucrare neterminată, Le Labyrinthe; Domnişoara Chris-tina din Mitologiile morţii şi un curs despre Moartea în folclorul românesc; Iphigenia din Comentarii la Legenda Meşterului Manole; o altă piesă, inedită, Aventura spirituală, din Mitologiile morţii; şi poate vor mai fi şi altele.

  Dar, chiar când „descendenţa” nu este atât de evidentă, ea nu este mai puţin reală. Şarpele poate fi considerat exemplul cel mai revelator. De la început, un amănunt care mi se pare important: am scris cartea aceasta în vreo zece nopţi, între unsprezece noaptea şi trei-patru dimineaţa, în primăvara 1937. Trebuia să apară de „Ziua Cărţii”, căci altminteri editorul Ciornei nu-mi dădea cei 30000 de lei şi n-aş fi putut pleca, vara, la munte. Pe de altă parte, aveam cursul la universitate şi, mai ales, corectarea ediţiei Haşdeu, pe care Fundaţiile Regale trebuiau s-o scoată tot de „Ziua Cărţii”. Eram surmenat, istovit şi, ca să pot veghea, beam cafele, iar, ca să pot dormi, în zori luam somnifere. Ciornei trimitea în fiecare dimineaţă băiatul ca să ducă cele cincisprezece-douăzeci de pagini, scrise în toiul nopţii, direct la tipografie. N-am recitit o singură pagină din cele două sute câte are cartea – şi totuşi Şarpele e una din scrierile cele mai reuşite. Dar mai e ceva: despre simbolismul şarpelui, dispuneam de un material folcloric şi etnografic considerabil, şi cu toate acestea nu l-am consultat. Poate că, dacă mi-aş fi dat osteneala, simbolismul din Şarpele ar fi fost şi mai coerent – dar atunci, probabil, invenţia literară ar fi fost stânjenită. Nu ştiu. Faptul care mi se pare interesant e următorul: că, deşi „atacam” un subiect atât de scump istoricului religiilor care eram, scriitorul din mine a refuzat orice colaborare conştientă cu eruditul şi interpretul simbolurilor; a ţi'nut cu orice preţ să rămână liber, să aleagă ceea ce îi place şi să refuze simbolurile şi interpretările pe care i le ofereau, de-a gata, eruditul şi filosoful.

  Experienţa Şarpelui m-a convins de două lucruri: 1 că activitatea teoretică nu poate influenţa conştient şi voluntar activitatea literară; 2 că actul liber de creaţie literară poate, dimpotrivă, releva anumite înţelesuri teoretice. Într-adevăr, numai după ce am recitit Şarpele în volum am înţeles că în cartea aceasta rezolvasem, fără să ştiu, o problemă care mă preocupa de mult (de la Solilocvii, 1929-l932) şi pe care abia în Trăite am expus-o oarecum sistematic. Şi anume, problema irecog-noscibilităţii miracolului, faptul că intervenţia sacrului în lume e camuflată întotdeauna într-o serie de „forme istorice”, de manifestări care nu se deosebesc, aparent, întru nimic de milioanele de manifestări cosmice sau istorice (o piatră sacră nu se deosebeşte, aparent, de nici o altă piatră etc). Ar fi multe de spus asupra dialecticii hierofaniilor, dar nu e locul aici.

  De la această „descoperire” a Şarpelui, se despart două drumuri: unul care duce, prin Trăite şi Le Chamanisme, la actualele scrieri, încă nesistematizate, despre „Căderea în Istorie” (Images et Symboles etc); altul, pur „literar”, care trece prin Nunta în Cer, câteva nuvele (Un om mare etc.) şi ajunge la romanul, încă neterminat, Noaptea de Sânziene. Şi un drum, şi celălalt conduc în cele din urmă la aceeaşi problemă; irecog-noscibilitatea transcendentului camuflat în Istorie. Problemă în strânsă legătură cu cea a Timpului şi a Istoriei, care se găseşte deja în nuce în Isabel (capitolul: Tinereţe fără bătrâneţe.), în întoarcerea din Rai (coexistenţa celor două iubiri ale lui Pavel Anicet şi „ruptura” care nu poate fi depăşită decât prin moarte), „NtmM în Cer (cele două iubiri în timp ale Ilenei) şi alcătuieşte centrul intim al Nopţii de Sânziene: aceeaşi problemă, cercetată teoretic, se găseşte în Le Mythe de Veternei retour şi în Images et Symboles şi va fi reluată în La nostalgie du Paradis şi în La chute dans l'Histoire. Într-o formulă sumară, aş putea spune că toate aceste lucrări încearcă să dezlege aceeaşi taină centrală a rupturii, provocată de apariţia Timpului şi a „căderii în Istorie„ care îi urmează cu necesitate. In fiecare din ele, străbate, mai mult sau mai puţin explicită, Nostalgia Paradisului, a reintegrării unităţii primordiale, a „ieşirii din Timp„. De aici, o încercare de valorificare a Morţii ca reintegrare (întoarcerea din Rai), de aici, de asemenea, nostalgia eternităţii (Isabel), a reversibilităţii Timpului (Nuntă în Cer), a „sabotării Istoriei„ (Noaptea de Sânziene). De aici, în sfârşit, motivul „pietrei filosofale„, de la cel dintâi text literar, publicat la 13 ani, până la Noaptea de Sânziene – şi, mai ales, motivul „coexistenţei a două iubiri„, care apare deja în romanul universitar Gaudeamus, se precizează progresiv în Petru şi Pavel, întoarcerea din Rai, Nuntă în Cer şi devine subiectul Nopţii de Sânziene. Motivul „două iubiri„ este şi el un fel de a aboli condiţia umană – deci tot ce se leagă de „cădere„ şi de „Istorie”- şi a dobândi o libertate care nu pare a fi îngăduită, aici pe pă-mânt, decât sfinţilor; restul oamenilor nu o pot nădăjdui decât, cel mult, prin moarte (concluzia lui Pavel Anicet).

  N-am făcut, până acum,