dar manuscrisul nu s-a mai găsit. În ceea ce priveşte Memoriile soldatului de plumb, cu ele s-a petrecut un lucru şi mai neaşteptat. În primii ani de colaborare la „Cuvântul”, prin 1925-l926, a venit să mă vadă un domn tânăr şi simpatic, Radu Capriel, spunându-mi că vrea cu orice preţ să citească „ineditele” mele. I-am dat Romanul adolescentului miop, pe care-l terminasem în ultima clasă de liceu şi din care publicasem fragmente în „Cuvântul” şi „Universul literar” al lui Perpessicius. Dar, după ce mi l-a înapoiat, mi-a cerut să citească şi altceva. Mai mult în glumă, i-am dat Memoriile unui soldat de plumb, care, spre mirarea mea, l-a entuziasmat într-atâta, încât nu mi-a mai înapoiat manuscrisul. Uitasem de el când, ducându-mă să-l văd pe generalul Condeescu cu puţin înaintea morţii lui, am întâlnit acolo, la Radio, o doamnă care mi-a spus că a citit toate cărţile mele; chiar şi pe acelea pe care nu le-am tipărit, a adăugat. Nu mai ştiu cum o cheamă. Era brună şi, pe atunci, tânără şi frumoasă. La despărţire, mi-a spus că manuscrisul Memoriilor soldatului de plumb se află la ea. Nu m-am îndurat să i-l cer înapoi.

  Aşadar, pe cât îmi pot da seama, încercările mele literare au fost, de la început şi neîntrerupt, „fantastice” şi „realiste”. Printre acestea din urmă, aş număra o serie de schiţe şi nuvele, publicate între anii 1923-l928, şi, mai ales, cele două romane autobiografice: Romanul adolescentului miop şi urmarea lui, Caudeamus, cu amintiri din viaţa de student. Acesta era şi primul meu roman de dragoste, căci atunci când îl scriam eram îndrăgostit – ca toţi studenţii, ba chiar mi se părea că eram îndrăgostit de două studente în acelaşi timp. Câţiva ani mai târziu, în India, am scris Isabel şi apele diavolului şi Lumina ce se stinge, adică două romane în care fantasticul, autobiograficul şi „realismul” se amestecă într-un chip mai mult sau mai puţin convingător. Am început Isabel în 1929, în pensiunea dnei Perris, la Calcutta, şi l-am terminat la Darjeeling, la frontiera Sikkimului. Lumina am început-o un an mai târziu, la Calcutta, şi am terminat-o tot în Himalaya, în cabana de la Rishikesh. În ultimul an al şederii în India, începusem un mare roman, Petru şi Pavel, la care am renunţat mai târziu, dar ale cărui fragmente au fost folosite în întoarcerea din Rai.

  Dificultatea coexistenţei „literatură-ştiinţă” am început s-o simt în India. Lucram luni de zile cu o pasiune şi o indiferenţă faţă de surmenaj pe care le poţi avea numai la 2l-22 de ani – şi apoi, deodată, textele sanscrite şi scumpa mea filosofie indiană îmi deveneau indiferente. Cu un efort pe care îl admir şi acum, după atâţia ani, izbuteam totuşi să-mi continuu lucrul la teza de doctorat. Dar nu mai mult de o săptă-mână-două. Trebuia atunci să las totul şi să scriu literatură. Scriam câte zece-cincisprezece ore pe zi, o lună sau şase săp-tămâni – şi apoi iar mă întorceam la teză. Atunci am înţeles că nu pot renunţa nici la una, nici la alta. Ambele activităţi îmi erau tot atât de necesare. În primul rând, necesare propriului meu echilibru interior, integrităţii mele spirituale. Cu orice risc, trebuia să le continuu pe amândouă.

  Riscurile erau însă mari şi ele se agravau cu cât înaintam în viaţă. De la un anumit moment, cadenţa timpului se precipită şi nu mai apuci să faci ce făceai în prima tinereţe, chiar dacă izbuteşti să lucrezi acelaşi număr de ore. Or, uneori mă simţeam ameninţat că nu mai pot sfârşi nimic din tot ce începeam. Pe de o parte, cum era şi firesc, orizontul se deschidea din ce în ce mai larg şi eram solicitat de probleme pe care, ne-văzându-le încă, nu mă pregătisem [să le abordez] cu ani înainte – iar pe de altă parte „demonul literar” alcătuia o permanentă necunoscută, putându-mă detaşa, în orice moment, de lucrarea în curs. Astfel se explică de ce multe cărţi de istoria religiilor şi filosofie au apărut cinci sau zece ani după ce-au fost începute. (Şi încă n-au apărut toate: La Mandragore, începută în 1935, a apărut fragmentar, între 1939 şi 1942, în „Zal-moxis”; din Mitologiile morţii, începute în 1938, n-a apărut încă nimic.)

  Evident, terminarea şi publicarea unei lucrări nu ţin numai de autor. Împrejurările, editorul, publicul împlinesc şi ei un rol important. Dacă între 1933 şi 1940 am publicat at'âtea cărţi de literatură, n-am fost numai eu de vină. Pe de o parte, eram sărac, şi editorii români preferau romanul cărţilor de filosofie; pe de altă parte, majoritatea prietenilor mei erau scriitori şi încurajau literatura, încercând să mă facă să împing pe al doilea plan activitatea filosofică şi ştiinţifică. De la război încoace, se întâmplă contrariul, dar o parte din vină o port şi eu. Îmi făgăduisem să nu public „literatură” cât timp România va fi în război, şi între 194l-l945 n-am tipărit, în ţară, de-cât eseuri filosofice şi cartea despre Salazar. În aceşti ani, începusem două romane: Viaţă Nouă, urmare la Huliganii, plănuit pe vreo mie de pagini; şi Apocalips. Din fiecare, am scris multe sute de pagini, dar, pentru că ştiam că nu vor putea apărea înainte de sfârşitul războiului, le scriam mai mult pentru mine; aşa că le abandonam la cel dintâi semn de „detaşare” şi mă reîntorceam la alte lucrări începute. În acei ani petrecuţi în Portugalia, am scris cărţulia Os Romenos, Latinos do Oriente, cartea despre Salazar, Ensaios luso-romenos (studii şi articole apărute în presa portugheză), Comentarii la Legenda Meşterului Manole, o bună parte din Trăite d'histoire des religions şi primele capitole din Le Mythe de l'eternei retour. Dar, pe plan literar, în afară de o piesă de teatru, Oameni şi pietre, şi câteva nuvele, n-am. Terminat nimic. Începusem o altă piesă, 1241, un furnal portughez şi alte lucruri mai mărunte. Hotărârea pe care o luasem de a nu publica „literatură” a fost oarecum fatală acestor şantiere. Iar, de la venirea mea în Franţa, literatura a trecut, cum era de aşteptat, pe planul al doilea. Ca să pot