aici.) în sfârşit, ceea ce m-a făcut să stărui în asemenea cercetări a fost şi teama de a nu ne lăsa antrenaţi într-un provincialism cultural care, până la urmă, ne-ar fi sterilizat. Mă gândeam în special la provincialismul „marilor culturi”, la provincialismul Parisului, sau al Angliei şi al Germaniei, şi pe care noi îl împrumutasem, socotindu-l universal. O bună parte din „gazetăria culturală” se făcea la noi – ca şi, de altfel, în Portugalia sau în Grecia – comentându-se ultimele cărţi apărute la Paris. Dar am avut norocul să trăiesc, în timpul studenţiei, în Italia şi după aceea în India – şi provincialismul parizian de la noi îmi ajunsese insuportabil. (Parisul era un foarte mare centru de cultură, dar nu trebuie considerat buricul pă-mântului, căci atunci cădem în provincialism. Numai într-un oraş de provincie profesorii de pedagogie de la liceul de băieţi se cred cei mai mari filosofi ai timpului.) îmi spuneam că o cultură mică, aşa cum este a noastră – mică, dar nu neapărat minoră – era datoare să se adape de la cât mai multe izvoare. De aceea, nici nu urmăream noutăţile librăriei franceze: le aflam de la alţii. Şi una din cele mai amuzante interpretări ale romanelor mele le-am citit în Istoria literaturii a lui G. Călinescu: se vorbeşte acolo de „gidismul” meu, deşi l-am descoperit pe Gide de abia pe la 30 de ani, iar atâtea alte „influenţe” literare, care ar putea fi identificate cu oarecare trudă, sunt trecute cu vederea. Neaşteptată concluzia aceasta la un critic literar care, spre deosebire de aproape totalitatea colegilor lui, cunoştea şi alte limbi decât franceza. Dar era, probabil, un obicei ca toţi scriitorii români contemporani să-şi găsească modele franceze.

  II în ceea ce priveşte coexistenţa acestor îndeletniciri filosofice cu creaţia literară, lucrurile mi se par mai puţin simplu de lămurit în câteva pagini. Ceea ce ştiu este că, de la început, am scris „şi una, şi alta”. Şi tot de la început, literatura pe care o făceam era „realistă” şi „fantastică”. Cred că primele încercări literare publicate – în „Ziarul ştiinţelor populare”

  — Au fost: Cum am găsit Piatra Filosofală şi Amintiri din retragere. Le-am scris şi publicat prin 1920-l921, când aveam 13-l4 ani. Cea dintâi era o schiţă „fantastică”, cealaltă un fel de fragment pseudoautobiografic (inventat, de altfel, aproape pe de-a întregul). Curând după aceea, am publicat un număr mare de articole neliterare, în special despre viaţa insectelor

  — Căci foarte multă vreme crezusem că voi deveni naturalist. Dar n-am încetat o clipă de a scrie – şi chiar de a publica – încercări literare. O seamă din ele au rămas, bineînţeles, inedite, îmi aduc aminte de două „romane fantastice”; primul avea două caiete şi era intitulat Călătoria celor cinci cărăbuşi în ţara furnicilor roşii; era un fel de roman satiric-entomologic, cu aluzii la profesorii şi colegii mei din clasa a V-a a Liceului „Spira Haret”. Al doilea avea vreo trei-patru caiete şi, deşi se intitula, modest, Memoriile unui soldat de plumb, era conceput atât de ambiţios, încât n-ar fi încăput într-o sută de caiete: îmi propuneam, pur şi simplu, să prezint istoria Cosmosului de la apariţia primelor galaxii până în zilele noastre. Plumbul din care s-ar fi făcut, prin anii 1920, soldatul ale cărui Memorii le scriam, plumbul acesta îşi amintea cum s-a alcătuit el, încetul cu încetul, într-un fragment al sistemului solar, apoi cum s-a răcit scoarţa Pământului, cum a zăcut în mina de unde l-au scos nişte mesopotamieni (dar, până l-au scos, s-au mai întâm-plat atâtea catastrofe cosmice, apoi au apărut primele vietăţi, apoi au fost cutremure, potopuri, apoi au apărut animalele feluritelor epoci geologice etc. Etc), cum a fost utilizat într-un aliaj – iar de aici înainte povestea mea nu mai avea sfârşit: pentru că îmi închipuiam bucăţica aceea de plumb prezentă la toate marile întâmplări istorice, din toată lumea, martoră şi la răstignirea lui Christos, martoră la războaiele lui Traian şi Decebal şi aşa mai departe, până în zilele noastre, când, sub forma unui soldat de plumb, s-ar fi găsit în sacul unui cercetaş care călătorea în trenul ce trebuia să deraieze la Valea Largă: cu o clipă mai înainte de catastrofă, cercetaşul e apucat de panică şi-şi ascunde capul în sac, scăpând astfel cu viaţă. Iar în clipa – cât de lungă!

  — A deraierii, cercetaşul cunoaşte toate întâmplările soldatului de plumb şi se hotărăşte să le povestească mai târziu.

  3Z5 A1NEAB

  Cam acesta era subiectul romanului. Când l-am întrerupt, ajunsesem, cred, la răcirea scoarţei Pământului – dar scrisesem şi alte episoade (cu Decebal, cu nişte arabi, cu războiul din 1916 etc), pentru că avusesem bună inspiraţie să las soldatul de plumb să-şi amintească în deplină libertate aventurile şi coexistenţele lui, sărind astfel de la originea sistemului planetar la suferinţele reginei Tomiris. Şi cred, de altfel, că apariţia reginei Tomiris în orizontul preocupărilor mele a contribuit în mare parte la definitiva abandonare a Memoriilor soldatului de plumb. Căci, pe neaşteptate, m-am apucat să compun o operă cu Tomiris. Am compus-o direct la pian şi, cum nu aveam memorie, iar, pe de altă parte, nu prea ştiam cum s-o notez, melodiile variau de la o zi la alta. Am izbutit totuşi să termin Prologul şi prima scenă din actul I (dialog între Tomiris şi marele preot) şi, adunându-mi prietenii – pe Dinu Sighireanu, Haig Acterian, Mircea Mărculescu şi Vojen – m-am aşezat la pian şi am executat „opera”, de la un capăt la altul, încercând să cânt chiar şi partitura de soprană a reginei. Eram atunci în clasa a Vi-a, dar mi-am amintit fragmente din Prolog până la terminarea liceului.

  Cam tot atunci mi-am adunat „în volum” o parte din articolele despre Viaţa insectelor şi le-am prezentat „Bibliotecii pentru toţi” – colecţie a ediţiilor Alcalay. Volumul a fost acceptat, dar din fericire n-a apărut niciodată. Când, mulţi ani în urmă, i-am mărturisit dlui Ocneanu, directorul editurii, că trebuia să fiu editat de Alcalay încă din 1923, a pus să se cerceteze arhivele „Bibliotecii pentru toţi”,