plural: căci nu pretindeam în nici un fel a aduce o „interpretare personală”, aşa cum are dreptul să o facă un mare poet sau un mare eseist. Mi se părea că interpretarea pe care o dădeam, deşi era nouă, nu era „personală”: ea nu făcea decât să traducă în termeni inteligibili un aspect din sistemul de gândire arhaică şi tradiţională.

  Iată deci, pe scurt, motivele pentru care, „tipograficeşte”, aceste scrieri de filosofie au putut să treacă uneori drept simple contribuţii erudite la problemele de specialitate (orientalistică, istoria religiilor, etnologie şi folclor). Proba contrară

  5Z4 ANbÂfc este foarte uşor de făcut: citiţi-le fără note şi referinţe şi veţi regăsi problematica filosofiei. De altfel, mai ales în ultimii ani petrecuţi în Franţa, m-am convins de obstacolele pe care le ridică în faţa unui cititor neavertizat parterul de note, şi tendinţa mea actuală este să renunţ la „dosar”, mulţumin-du-mă cu câteva trimiteri la lucrările anterioare. Cum „faptele” care mă interesează se găsesc deja în trei volume masive

  — Yoga, Trăite d'histoire des religions şi Le Cliainanisme – îmi pot îngădui acum libertatea de a scrie fără clădărie erudită, aşa cum aş fi făcut-o, bunăoară, dacă aş fi scris despre problemele de logică sau metafizică occidentală.

  Au fost însă unii care s-au întrebat ce interes pot avea pentru România, şi chiar pentru Occident, asemenea îndeletniciri de filosofie „exotică” şi „arhaică”. La asta, răspundeam pe timpuri că ceea ce contează nu este obiectul pe care se gân-deşte, ci cum se gândeşte: în acest „cum” străbate felul propriu de a fi al gânditorului, şi deci şi specificul culturii căreia îi aparţine. Gândind pe un document atât de „exotic” cât era Vechiul Testament, citit de-a dreptul în ebraică, Martin Lu-ther a instaurat cea mai germanică tradiţie religioasă şi filosofică. Iar foarte mulţi români din secolele al XlX-lea şi al XX-lea, în faţa documentelor folclorice româneşti, „gândeau” ca la Paris sau la Berlin. Poziţiile lui Titu Maiorescu sau Duiliu Zam-firescu despre poezia populară românească nu reprezentau decât opiniile savanţilor occidentali la respectivele momente istorice, opinii provizorii şi adesea contradictorii, şi ele fuseseră împrumutate tale auale, fără nici un efort de reflecţie personală, de aceşti „gânditori români”.

  Aş spune chiar mai mult. Aş spune că, dacă e vorba de „specificul naţional” şi toate celelalte, eram mai aproape de izvoarele geniului popular românesc studiind simbolismul templului din Barabudur, yoga sau cosmologia babiloniană

  — Decât erau colegii mei întru filosofie care-l studiau, bunăoară, pe Kant. Pentru că nu există soluţie de continuitate între simbolismul arhaic javanez sau mesopotamian şi cel care subzistă încă în creaţiile folclorice româneşti. Ca să înţelegi folclorul şi deci să şti cum să valorizezi „specificul naţional”, cea mai bună cale este studiul civilizaţiilor arhaice. Cineva se întreba, prin 1937, unde ar putea fi fixată cartea despre Yoga în istoria culturii româneşti; căci, adăuga el, este adevărat că Eminescu a fost şi el ispitit de India, dar interesul lui s-a îndreptat spre Vede, Upanişade şi budism, nu spre o tehnică

  ANEXE mistică aşa cum era yoga. Pe vremea aceea, nu răspundeam niciodată criticilor care mi se aduceau. (îmi spuneam că am destulă bătaie de cap în scrierea cărţilor ca să-mi mai pot pierde timpul şi cu apărarea lor. Dacă era bună, cartea se va apăra singură; iar dacă nu era, zadarnic aş fi apărat-o.) Totuşi, răspunsul la nedumerirea criticului ar fi fost uşor de dat. Dacă ţinea neapărat s-o „aşeze” undeva, Yoga trebuia „aşezată” printre acele cărţi româneşti de istoria culturii şi filosofia istoriei care se ocupau cu ceea ce Lucian Blaga numise „revolta fondului autohton”, adică în seria deschisă de studiul lui Haşdeu Perit-au Dacii? (Publicat în „Foiţa de istorie şi literatură” între aprilie-iulie 1860) şi continuată de Vasile Pârvan şi elevii lui, pe de o parte, iar pe de alta de Simion Mehedinţi. Pentru că, întocmai după cum una din problemele culturii româneşti moderne a fost şi persistenţa fondului autohton, getic, în sintezele etnice de mai târziu – eu încercasem să arăt, în Yoga, rezistenţa spiritualităţii autohtone, pre-ariene, faţă de năvălitorii indo-europeni. Era aceeaşi problemă de filosofia culturii, tratată doar în două exemple diferite. Dar, preocupat în primul rând de criteriile externe, criticul meu căutase simetriile cu „India” lui Eminescu; or, această „Indie” eminesciană era mai mult romantică şi schopenhaue-riană, decât indiană propriu-zis. Dacă ar fi fost cât de cât familiarizat cu filosofia culturii, criticul meu ar fi remarcat imediat solidaritatea monografiei despre yoga cu, să-i spunem, „tradiţia getică” din cultura românească modernă, pe de o parte, iar pe de alta cu acel curios moment istoric care începe prin 1934 şi care, prin atâtea alte note caracteristice, o avea şi pe aceasta: identificarea elementelor arhaice, prelatine, în „specificul românesc”.

  Ar mai fi şi altele de spus în legătură cu această controversă, dar ne-ar duce prea departe. Destul să amintesc că, prin anul 1936, mi se părea că, foarte curând, naţiunile care au avut un Ev Mediu şi o Renaştere glorioase îşi vor pierde primatul în Europa şi că, dimpotrivă, naţiunile care au avut doar o „preistorie” şi o „protoistorie” bogate în evenimente şi amestecuri rasiale vor fi chemate să creeze valorile culturale de mâine. Nu voi stărui aici asupra acestei probleme, dar mi se părea că dominaţia spirituală a Occidentului se apropie de sfârşit şi că, prin urmare, dialogul cu celelalte culturi extra-europene (şi în primul rând cu Asia) va trebui reluat pe un alt nivel – de egalitate şi bună înţelegere – de către culturile

  ANEXE

  Europei de Răsărit. Aşa că mi se părea că studiul religiilor orientale şi al tradiţiilor arhaice nu numai că se integrează perfect în orizontul spiritualităţii populare româneşti, ajutân-du-ne să o înţelegem „pe dinăuntru”, iar nu să-i descriem, sociologic, formele şi structurile; dar mi se părea că asemenea studii răspund şi unui interes al Occidentului, care, într-o bună zi, apropiată, va trebui să comunice cu celelalte culturi, exotice, şi nu va mai şti cum. (într-o serie de articole, am arătat cum s-a ajuns la acest impas, şi nu mai revin