Am scris o seamă de lucrări plecând de la etnologie şi folclor, dar nu cred că le-am scris ca să adaug încă o contribuţie la imensa bibliografie etnografică şi folclorică. Nu că aş dispreţui aceste două discipline; dimpotrivă, le consider printre cele mai utile noului umanism ecumenic pe care e chemat să-l articuleze secolul nostru. Dar nu m-am simţit niciodată capabil de a redacta o lucrare etnografică sau folclorică „pur ştiinţifică”. Mă interesau numai documentele spirituale care zăceau îngropate în acele silozuri de cărţi publicate de etnologi, folclorişti şi sociologi. În acele sute de mii de pagini mi se părea că supravieţuieşte o lume a miturilor şi simbolurilor care trebuia cunoscută şi înţeleasă, pentru a putea înţelege situaţia omului în Cosmos. Or, cum se ştie prea bine, această situaţie constituie deja o metafizică. Eforturile de a cunoaşte şi înţelege se încadrează mai degrabă „filosofiei” decât „ştiinţei”, care, în acest caz, se preocupă în primul rând de colecţionarea riguroasă a documentelor orale, de publicarea lor în condiţii optime, de clasarea lor după „tipuri” şi „motive” şi, în sfârşit, de interpretarea lor istorică şi sociologică.

  Dar asupra spiritualităţii tradiţionale voi mai reveni în paginile de faţă. Deocamdată, aş vrea să evit o confuzie, care ar putea fi făcută cu privire la „aspectul tipografic” al lucrărilor mele: tipograficeşte, ele se prezintă ca lucrări de erudiţie, adică sunt încărcate de note şi referinţe bibliografice, aşa cum arată, de obicei, cărţile „de specialitate”. Lucrul acesta se explică prin două motive: cel dintâi e de ordin personal, celălalt ţine de natura documentului spiritual pe care îl cerceANfcXh tam. Personal, am avut – şi am încă – groază de diletantism, de improvizaţie, de „ştiinţa după ureche”, de „cărţile despre”. Teroarea aceasta de a fi păcălit, de a fi indus în eroare de un şarlatan sau de un ignorant, de a clădi pe temeiul unei afirmaţii inexacte cred că am avut-o pentru întâia oară în clasa a IV-a de liceu, când, citind Les Grands Inities, luasem de bune toate elucubraţiile lui Schure, socotindu-le întemeiate pe izvoare autentice. Care nu mi-a fost surpriza când, puţin timp în urmă, căzându-mi sub ochi cărţile lui Oldenberg despre India vedică şi budism, am văzut că Schure inventase pur şi simplu, cu de la a lui putere, o seamă de poveşti în legătură cu Rama, cu Krishna, cu Buddha. Lecţia aceasta a fost hotărî-toare. De atunci, m-am trudit întotdeauna să merg la izvoare, „să văd textul”. Mă întreb chiar dacă plecarea mea, la 21 de ani, în India, pentru studiile de doctorat, nu se explică prin îndoiala pe care, cu timpul, ajunsesem s-o am chiar faţă de lucrările „savante” de indianistică. Aş fi putut foarte bine veni la Paris ca să studiez sanscrita şi filosofia indiană – dar ajunsesem să mă îndoiesc de toate interpretările occidentale şi m-am hotărât să mă duc în India, direct la izvor.

  De aici nevoia pe care am simţit-o de a arăta întotdeauna izvoarele de la care plecam ca să ajung la o anumită interpretare. Unele din lucrările mele de prin 1934-l938 sunt desfigurate de note şi trimiteri şi de o bibliografie excesivă, care împovărează lectura. Cred că această manie se explică şi prin „situaţia” pe care o aveam pe atunci în România. Nenorocul a făcut ca, foarte curând după întoarcerea mea din India, să devin un „scriitor popular” prin succesul de librărie al lui Maitreyi. Cu un an înainte, mi se încredinţase cursul de metafizică şi seminarul de istoria logicii, care făceau parte din conferinţa de logică şi metafizică a lui Nae Ionescu – şi amfiteatrul „Titu Maiorescu” gemea de un tineret care nu ştiu în ce măsură se interesa de problemele pe care le tratam, dar care, în orice caz, îl admira pe autorul lui Maitreyi, Pe de altă parte, nevoile vieţii şi neastâmpărul tinereţii mă făceau să public, în ziarele şi revistele timpului, foarte multe articole care nu prea aveau de-a face cu „ştiinţa”. Aşa că, atunci când publicam lucrări cu adevărat „ştiinţifice” – fie în „Revista de filosofie”, fie în „Ricerche Religiose” sau „Religio”, fie în volume, ca Alchimia asiatică (1935), Yoga (1936), Cosmologie şi alchimie babiloniatiă (1937), Zalmoxis, I (1938) – aveam grijă

  ANEXE să le prezint suficient de documentate ca nu cumva să fie considerate de răuvoitori sau nepreveniţi simple „eseuri” ale unui „literat” sau „gazetar”. Ar fi fost interesant de amintit, în legătură cu această „situaţie” pe care o aveam în ţară după 1934, şi rezonanţa lucrărilor mele neliterare printre maeştrii şi colegii de pe atunci. Dar despre asta voi scrie cu un alt prilej.

  Alături de aceste motive – groaza de dilentantism, teama de „a nu fi luat în serios”- încă un, al treilea, motiv explică „aspectul tipografic erudit” al unor lucrări care, în pofida aparenţelor, aparţineau filosofiei, iar nu erudiţiei pur ştiinţifice. Este ceea ce numeam adineauri natura documentelor spirituale de care mă ocupam. Aceste documente aparţin Indiei şi Orientului în general, pe de o parte, şi culturilor în stadiu etnografic, pe de altă parte. Or, culturile acestea exotice erau, şi sunt încă, puţin cunoscute dincolo de cercurile specialiştilor. Cum nu mă adresam acestor cercuri decât în măsura în care ele erau dispuse să verifice autenticitatea documentelor şi stringenţa interpretării lor; cum cititorii care mă interesau înainte de toate erau „filosofii” (în sensul larg al cuvân-tului), mă simţeam silit să prezint întreg dosarul pe temeiul căruia îmi îngăduiam anumite concluzii – cu atât mai mult cu cât aceste concluzii nu prea erau în conformitate cu interpretarea generală dată de etnologi, orientalişti sau folclorişti. Dacă, în loc de a „gândi” pe legende, mituri sau simboluri exotice şi populare, aş fi „gândit” pe textele lui Platon sau Kant, mi-ar fi fost foarte uşor să scriu cărţi fără note şi bibliografie: în orice bibliotecă de provincie, cititorul ar fi avut la îndemână, pentru eventuale verificări, operele lui Platon şi Kant. Dar, propunând o anumită hermeneutică unei teme din folclorul românesc sau unui simbol oriental, eram ţinut să arăt, înainte de toate, faptele de la care plecam. Faptele, la