L-am cunoscut pe Mircea cu mai bine de jumătate de veac în urmă, la Bucureşti, la întoarcerea sa din India. Deşi foarte tânăr, avea un renume excepţional. Era ceea ce se numea pe atunci „şeful noii generaţii”. Mă intimida. Mai târziu, a devenit unul dintre cei mai importanţi mentori ai tinerilor intelectuali din Occident, mai ales americani, dar şi francezi.

  El a revalorificat mitul, gândirea mitică, pe care spirite mărunte, atâtea spirite mărunte a-metafizice le considerau minciuni, înşelătorii, legende, basme sau mistificări. Este suficient să cităm printre aceştia pe Roland Barthes. Pentru Eliade, mitul rămânea tot o poveste, o legendă, dar o legendă exemplară, o structură a gândirii, o idee în sens platonician, arhetip, articulaţie, taină. El opunea adevărul mitic ideologiei, atî-tor idei care au infestat spiritele, sau descoperea, în confuzia ideologică, mitul ascuns, mitul îngropat, camuflat: astfel depăşit scopul istoriei marxiste, această ieşire în afara istoriei este o viziune nuanţată a Raiului de dinaintea prăbuşirii, pe care marxiştii îl căutau aici, pe pământ, greşind, bâjbâind în bezna minţii lor. Eliade decela în gândirea progresistă mitul ascensional, elevaţia în gândirea utopică a istoricilor etc.

  Pentru că Mircea Eliade ştia, prin scrierile sale hermeneu-tice, să citească textele, să interpreteze just şi să pună în lumină profunzimile în care se rătăcea mentalitatea modernă. Sub ceea ce era supus putrefacţiei, Eliade descoperea evidentul, imputrescibilul, realul, sacrul.

  Se vorbeşte mult acum de întoarcerea sacrului. Eliade este, probabil, profetul, autorul, precursorul acestei reînnoiri. Secolul al XXI-lea, spunea Malraux, va fi religios sau nu va fi deloc: el va fi mulţumită şi lui Eliade, învăţăturii sale.

  Mircea Eliade ne face să înţelegem că revelaţiile diverse ale religiilor implică Unicul, Revelaţia esenţială. Vreau să spun că dacă îi citeşti operele, Istoria religiilor printre altele, îţi dai seama că religiile sunt tradiţii multiple ale unui adevăr unic. Masson-Oursel, pe care îl putem considera un precursor al lui Mircea Eliade, în cartea sa – un pic uitată astăzi – despre religiile comparate, descoperea în religii similitudini, asemănări, care par a fi cu adevărat o cercetare, o căutare comună tuturor.

  Dacă citim Arhanghelul purpuriu şi alte scrieri ale lui Henry Corbin despre misticii persani, despre sufişti, vedem bine că experienţele mistice, extazele şi iluminările musulmanilor eso-terici nu diferă cu nimic de iluminările isihaştilor sau ale anumitor carmeliţi. Nu sunt în măsură să spun cum, spre exemplu, împreună cu Dumăzil, pe de o parte, şi cu personalităţi ca Jung, pe de altă parte, Eliade ne conduce spre ştiinţa tradiţională, spre calea sacră a cunoaşterii inexprimabile, extra-istorice.

  Printre religiile cele mai studiate de Eliade, cele din Extremul Orient par a fi preferate de el; în special, brahmanismul; Mircea a studiat şi a făcut cunoscute lumii occidentale diferite tehnici ale extazului, ale meditaţiei, ale contemplaţiei: bunăoară, budismul tibetan, şamanismul. Cartea lui despre yoga este clasică. Alţii vor vorbi mai bine decât mine despre aceasta. Ei nu vor lăsa deoparte nici opera lui literară, foarte importantă, care arată cum supranaturalul poate fi întâlnit în viaţa de toate zilele.

  Nu pot încheia fără să aduc un omagiu soţiei lui Mircea, Christinel, tovarăşa lui credincioasă, atât de devotată, care l-a ajutat, sprijinit şi iubit atâţia ani. Mă înclin în faţa memoriei lui Mircea, prietenul meu de neuitat. Sunt, în tristeţea mea, recunoscător celor care mi-au permis să spun că noi îl iubeam, îl admiram, îl respectam şi, o dată în plus, că Mircea nu încetează să ne lipsească spiritual şi afectiv nouă, tuturor. Dar opera lui, atât de bogată, imensa sa operă, există.

  EUGEN IONESCU membru al Academiei Franceze

  IV în 1953, Virgil Ierunca îi solicita lui Mircea Eliade un articol despre relaţia dintre opera sa filosofică şi ştiinţifică şi opera sa literară. Mircea Eliade i-a trimis textul de mai jos, pe care Virgil Ierunca l-a publicat în „Caete de Dor” nr. 7, revistă culturală românească pe care el o edita la Paris. Inedit în afară de textul românesc, acest Fragment autobiografic este important pentru înţelegerea ansamblului creaţiei lui Eliade. Într-adevăr, n-am putea înţelege gândirea lui Eliade fără a cunoaşte cele două mari faţete ale operei sale, profund complementare, ilustrmd un spirit cu o curiozitate întotdeauna deschisă, cu imaginaţia totdeauna trează.

  FRAGMENT AUTOBIOGRAFIC I

  Redactorii „Caetelor de Dor” îmi fac cinstea de a mă întreba cum împac eu cele două câmpuri de activitate – literatura, pe de o parte, ştiinţa şi filosofia pe de alta – şi în ce măsură îndeletnicirile ştiinţifice şi filosofice pot coexista cu creaţia literară, în ce măsură o sporesc sau o sacrifică. Întrebarea aceasta mi-am pus-o şi eu, neîncetat, de vreo treizeci de ani. Nu ştiu dacă răspunsul pe care l-am găsit este pe de-a-n-tregul justificat. Dar, chiar dacă n-ar fi, el are totuşi o valoare: este, cum se spune, „punctul de vedere al autorului”, o mărturie asupra semnificaţiilor intime ale unei creaţii care, pentru restul lumii, se prezintă de sine stătătoare, dar pentru autor se confundă cu propria lui istorie.

  De la început aş vrea să lămuresc un lucru: seria de studii şi cercetări care, aparent, ar putea fi considerate „ştiinţifice” le socotesc mai degrabă „filosofice”. Pentru că, chiar atunci când m-am ocupat cu istoria ştiinţelor şi am încercat să înţeleg sensul alchimiilor şi metalurgiilor orientale, ceea ce mă interesa în primul rând erau valorile metafizice prezente în aceste tehnici tradiţionale, iar nu eventualele lor „descoperiri ştiinţifice”, în textele alchimice, bunăoară, mă interesa ceea ce credeam că e specific acestei tehnici soteriologice, iar nu ceea ce ar putea constitui rudimentele unei pre-chimii. Alchimia n-a fost niciodată o pre-chimie, adică o „ştiinţă” elementară şi o practică empirică: ea a putut fi valorificată astfel numai când, întunecându-se orizontul spiritual în care se născuseră tehnicile tradiţionale, omul s-a trezit într-un alt orizont – acela al „legilor materiei” – şi, cercetând vechile texte în lumina acestei noi perspective, a găsit în ele, cum era şi firesc, rudimente de „observaţii ştiinţifice” şi de „practici de laborator”.

  Acesta e numai un exemplu, dar nu e singurul.