citit şi o pagină din Mitul eternei reîntoarceri. Slujbe pentru odihna sufletului au fost rostite în toate bisericile ortodoxe din America. Organizat din umbră de David Tracy, serviciul memorial care a avut loc în enorma Rockefeller Chapel din Hyde Park, campusul universităţii din Chicago, a fost, după mărturia unui bătrân profesor, cea mai frumoasă slujbă la care asistase vreodată. În locul elogiilor, Saul Bellow, Paul Ricoeur, Wendy O'Flaherty şi subsemnatul am citit fragmente din opera lui Mircea Eliade în cele trei limbi în care acesta a scris până la sfârşitul vieţii: româna, franceza şi engleza. Charles Long a explicat esenţa Marii Veghi, care nu era numai rezultatul iradierii universale a celor peste cincizeci de cărţi ale profesorului, ci şi a necrezutei sale bunătăţi. Nathan Scott (cine a spus că ar putea deveni cel mai grandios arhiepiscop de Canterbury?) a încheiat o tânguire despre sufletul Dreptului care se află în mâna Domnului.

  Înţeleptul se află în pace, căci Dumnezeu l-a încercat ca aurul în cuptor, îngâna poporul adunat în biserică.

  În fond, continuu să-mi repet de ani de zile, dacă lumea aceasta este un camuflaj, aşa cum mi-aţi spus de atâtea ori, Mircea Eliade, atunci sunt fericit că am trăit în aceeaşi taină în care aţi trăit şi dumneavoastră.

  Chicago, 24 aprilie-l mai 1986

  IOAN PETRU CULIANU

  III

  OMAGII

  Dintre numeroasele omagii aduse lui Mircea Eliade în întreaga lume, le reproducem mai jos pe cele ale prietenilor şi compatrioţilor săi Emil Cioran şi Eugen Ionescu. Textul lui Cioran a apărut în numărul special din revista „Limite”. Textul lui Ionescu a fost citit de acesta la deschiderea „Zilelor omagiale Mircea Eliade”, organizate de Centrul „Georges, Vompidou” (Beaubourg) între 17 şi 19 iunie 1987.

  ÎN SFÂRŞIT, O EXISTENŢĂ ÎMPLINITĂ

  De îndată ce am aflat că zilele lui Mircea Eliade erau numărate, durerea pe care am resimţit-o a fost atât de intensă, încât din mintea mea s-a şters totul, cu excepţia primelor noastre întâlniri şi a aiurii sale de personaj miraculos. Într-o prietenie, ca în orice altceva, începutul îţi oferă sentimentul neprevăzutului şi unicităţii. Ceea ce urmează nu va egala niciodată strălucirea începuturilor. N-ar fi cel mai bine să dispari înainte de a lăsa urme? Toate acestea nu sunt decât o divagaţie care merge în întâmpinarea imaginii pe care ne-o lasă un spirit convins până la obsesie că este obligaţia fiecăruia să dea tot ce e mai bun din el. În această privinţă, Mircea era cel mai puţin balcanic dintre noi toţi. Nu avea nici gustul, nici superstiţia eşecului, nu cunoştea uşurarea de a abandona un proiect, nici voluptatea inerentă oricărei fapte neîmplinite. Tocmai am primit câteva rânduri de la un prieten din tinereţe – genial, fără îndoială – în care acesta îmi spune, făcând un bilanţ, că existenţa sa e marcată de „semnul neîmplinirii”-Acesta este defectul nostru, fascinant şi descurajant, expresie a unei înţelepciuni de-a-ndoaselea. Suntem cu toţii mai mult sau mai puţin nişte rataţi. Eliade, în schimb, nu era în nici un fel ratat, refuza să se considere astfel şi acest refuz sau această imposibilitate este motivul pentru care opera lui literară repugnă acelui ne-diabolic, ne-autodistructiv, ne-negativ în mod pozitiv atât de caracteristic celui mai mărunt destin valah.

  I-am reproşat deseori că nu este ca. Noi. Acest „noi” este, evident, arbitrar. Nu toată lumea are şansa de a fi rămas îrilă-untrul lui însuşi. Dar reproşul cel mai grav pe care am avut tupeul să i-l fac este că s-a ocupat de religii fără a avea un spirit religios. Este un subiect pe care nu l-am abordat niciodată direct, dar în mod cert rezerva mea mai mult sau mai puţin explicită asupra unui lucru atât de important nu putea decât să-i displacă. Era vorba de o obiecţie întemeiată din partea mea? Să spunem mai degrabă că era o ipoteză care a degenerat în convingere. Cu câteva săptămâni înainte de a muri, într-un interviu acordat unui ziarist care făcea aluzie la reproşul meu, el a răspuns că atitudinea lui faţă de religii nu era deloc cea a unui savant. „Mă străduiesc să înţeleg”, a precizat el.

  — Fără îndoială, dar savantul nu face altceva. Şi dacă înţelegi toţi dumnezeii, înseamnă că nu te interesează cu adevărat niciunul. Un dumnezeu există pentru a fi adorat sau hulit. Nu ne putem imagina un Iov erudit.

  Dacă mă încăpăţânez să susţin că Eliade nu era un credincios, şi chiar că nu era predestinat să fie, este pentru că nu-l văd să se mulţumească doar cu studiul în profunzime, fără de care nici o idee fixă nu e posibilă, iar rugăciunea este o asemenea idee fixă, cea mai mare dintre toate. El nu era obsedat decât de acţiune, „de faptă”, de randament în sensul cel mai nobil al cuvântului. Când eu îi spuneam că nu „lucrez” aproape niciodată, el nu voia şi nu putea să înţeleagă. Era total străin oricărui fel de nihilism, fie el şi metafizic. Ignora într-un grad inimaginabil seducţia trândăviei, a plictiselii, a vidului şi a remuşcării. Cine era el în fond? Cred că pot da un răspuns: un spirit deschis tuturor valorilor cu adevărat spirituale, deschis pentru tot ce opune rezistenţă morbidului şi îl învinge. El credea în mântuire, era evident de partea Binelui, opţiune nu lipsită de pericol pentru un scriitor, dar providenţială pentru cineva care respinge fascinaţia negării sau dispreţului. Oricât de deprimat ai fi fost, nu plecai niciodată dezorientat după o convorbire cu el. Funciarmente inapt pentru deprimare, avea un fond sănătos care mă încânta. De multe ori, i-am spus că suferea de o iluzie ereditară. Cheia optimismului său invincibil trebuie căutată în încrâncenarea lui de a lăsa o imagine completă a resurselor sale, de a se realiza în fond ca nimeni altul, cu riscul – s-o mărturisim – de a-şi priva prietenii şi inamicii de plăcerea de a medita asupra slăbiciunilor lui.

  E. M. CIORAN

  PRECURSORUL REÎNNOIRE

  Resimt încă dureros absenţa scumpului meu Mircea Elia-de. Îmi va lipsi întotdeauna. Va lipsi, de asemenea, vieţii intelectuale