să se îmbunătăţească atât de mult, în-cât nu aveam îndoieli asupra însănătoşirii. Joi, la 7.30 dimineaţa, a răspuns perfect examenului neurologic, dar mai târziu şi-a pierdut coordonarea, dând semne de nervozitate, probabil din cauza unei dureri. Uşor sedat, a dormit mult, dar seara nu mai era în forma de dinainte. Acesta nu era un motiv pentru a pierde speranţa: doctorii explicaseră că o congestie produce întotdeauna edem cerebral; perioada cea mai dificila pentru bolnav este retragerea edemului, care durează circa trei zile. Abia duoă aceea se poate constata mărimea daunelor, vindecarea completă nefiind nicidecum exclusă.

  Deşi vineri la prânz Mircea Eliade nu mai deschidea ochii (funcţiile inimii, vizibile pe ecran, fiind însă excelente), totul părea să corespundă previziunilor medicale. Mi-am ţinut seminarul între 1.30 şi 4.30, iar înainte de 5 m-am întors la spital fără nici un fel de presentimente, convins că lupta lui Mircea Eliade, cu ajutorul devotamentului nesfârşit al lui Christinel şi cu sprijinul acelor prieteni minunaţi care-i vizitau neîntrerupt, avea să se încheie cu bine. Dimineaţa, începusem să-i spun lui Mircea Eliade acea poveste pe care i-o promisesem în plimbarea care avusese loc duminica, 13 aprilie, la ora două. Înainte de prânz, Christinel îi citise din propriile lui nuvele, pe care Mircea Eliade le recitise cu puţine zile înainte. (A fost singura dată când am auzit de la el o apreciere pozitiză asupra propriei sale opere, mai ales asupra nuvelei lvan, în care e vorba despre o moarte asupra căreia există „evidenţe mutual contradictorii”. Mircea Eliade repetă formula cu satisfacţie, remarcând că, în fond, nu se ştia dacă personajul – un elev TR în război – a murit sau nu.)

  Vineri, la ora cinci, trăiesc probabil clipa cea mai zguduitoare după lungi ani în care existenţa lui Mircea Eliade fusese pentru mine o garanţie a ordinii lumii: Christinel îmi comunică plângând că analizele aduseseră dovada unui cancer în curs de generalizare; că profesorul se afla în comă şi că moartea sa era o chestiune de zile, poate de ore. De aici încolo, a început Marea Veghe, în care s-a desluşit taina morţii lui Mircea Eliade: a fost moartea lui Buddha, mahăparinirvăna.

  În intervalele cât a rămas singură cu el, Christinel i-a vorbit. (După ea, Mircea Eliade a continuat să-i zâmbească dincolo de noaptea cunoştinţei care l-a învăluit definitiv vineri.) Nu ştiu ce i-a vorbit. Sunt un martor parţial, care i-â privit pe ceilalţi, mai ales pe Christinel, cu admiraţie şi compasiune, ima-ginând doar imensa ei durere. Dar pot relata cu certitudine numai anumite părţi ale Marii Veghi, cele privitoare la relaţia mea cu Mircea Eliade, cu Christinel şi cu ceilalţi prieteni.

  Vineri, spre seară, rămas singur cu el, am continuat să-i povestesc nuvela Ligheia. Mitologia ei, profesorul La Ciura îndrăgostit de sirena Ligheia, supravieţuitoare a epocii elene în marea cea mai albastră a lumii, corespundea oarecum trecerii pe care Mircea Eliade se pregătea s-o facă.

  Christinel a rămas toată noaptea şi ziua de după ea neclintită în rezerva 505, mână în mână cu Mircea Eliade. L-am vegheat şi eu, năruit, sprijinindu-mă de perete. Îmi fusese relativ uşor să fiu optimist, atâta vreme cât exista speranţă; acum totul căpăta o altă dimensiune, neaşteptată: Mircea Eliade avea să dispară din orizontul fiinţelor certe. Numai gândul, răsărit la capătul acestei nopţi, cum că ne aflăm în parinirvăna avea să-mi aducă pace: era timpul când discipolii şi prietenii adunaţi din întreaga lume aveau să soarbă ultimele picături de viaţă din trupul care până nu demult adăpostise un Mare Suflet.

  Sâmbătă, 19 aprilie, după-amiază, soseşte Nathan Scott de departe. În faţa câtorva prieteni strânşi lângă Christinel în rezervă îi administrează cu voce vibrantă extrema oncţiune* şi rosteşte, secundat de David Tracy şi de Frank Gamwell, rugăciuni pentru eliberarea sufletului.

  Inima lui Mircea Eliade funcţionează încă normal. Îmi trebuie mult timp ca să înţeleg ce se întâmplă: profesorul le dă timp discipolilor să vină. Charles Long, unul din primii săi elevi, a ajuns la Chicago de departe; la fel Bruce Lincoln, unul dintre ultimii şi cei mai dragi studenţi, colegul meu de clasă din 1975. Telefonul din secţia de reanimare sună din toate părţile lumii [.]

  Marţi dimineaţă, ies ca să fac câteva curse pentru Christinel, care n-a mai părăsit nici o clipă spitalul de vineri. La întoarcere, Wendy O'Flaherty mă cheamă înăuntrul rezervei; la orele 9.15 ale zilei de 22 aprilie, tensiunea arterială a lui Mircea Eliade a căzut, dar inima aceasta formidabilă, nu numai mare, ci şi rezistentă, încă mai pâlpâie. Wendy ştie că n-aş fi putut să-mi iert niciodată absenţa de lângă profesor în ultima clipă. Îmi spune că Mircea Eliade a avut şi această ultimă bunătate: mi-a aşteptat întoarcerea. Tot mai rare, bătăile pulsului se încheie la 9.40. David Tracy şi Frank Gamwell rostesc o ultimă rugăciune. Parinirvăna a luat sfârşit.

  Desigur, lumea nu va mai fi niciodată aceeaşi fără Mircea Eliade. Dar am înţeles după o noapte de disperare că în cele cinci zile ale veghii Mircea Eliade înfăptuise o minune. Prietenii şi discipolii săi se întâlniseră în acest timp acolo, solidari cu Christinel şi întărindu-şi legăturile unul faţă de celălalt. In

  * Vezi asteriscul de la p. 511.

  ANEXE mahSparinirvana, timpul adunării înainte de marea trecere, există o mare înţelepciune. Şi din nou îmi aminteam de vârsta de 24-25 de ani, când credeam că descifrez în zâmbetul lui Mircea Eliade cunoştinţa misterelor universului.

  Poate că, într-adevăr, se petrecuseră lucruri tainice, privitoare la soţia sa care-l veghease cu devotament eroic; la schimburile de sentimente şi gânduri între prietenii nedezlipiţi de ea; la soarta şi, poate, la misiunea lor. Timpul adunării fusese, poate, şi un timp de probă.

  Deşi ochii mi se înnegurează din când în când; deşi lumea va arăta cu totul altfel fără Mircea Eliade – totuşi i-am acceptat moartea cu împăcare. Miercuri, 23 aprilie 1986, la ora două, a fost cremat pe Woodlawn Avenue colţ cu strada 67. Între două pasaje din înţelepciunea lui Isus Sirach şi Apoca-lipsa lui Ioan, David Tracy a