Seara, suntem invitaţi cu toţii la celebra indianistă Wendy O'Flaherty şi la băiatul ei Michael, împreună cu nu mai puţin celebrul filosof David Tracy, numit de curând Service Dis-tinguished Professor. Christinel şi Mircea Eliade sunt centrul serii. Pentru prima dată în ultimele zile, el cinează fără dureri. Suntem cu toţii optimişti, cu atât mai mult cu cât ultimele analize, făcute în urmă cu vreo două săptămâni, au fost perfecte. Satisfăcut, mă întorc acasă cu gândul că marţi vom relua lucrul şi că, poate, Mircea Eliade va renunţa la spaima de magnetofon şi va începe să dicteze o nuvelă. Durerile care l-au chinuit până acum nu pot fi decât una din nenumăratele şicane ale artritei, aceeaşi care-l împiedică să scrie.

  Luni, 14 aprilie, după ora 7 seara [.] Telefonul la care Christinel răspunde de obicei sună în gol. O invitaţie de ultimă oră? [.] Puţin probabil. Încerc să-mi alung gânduri sinistre. Fără îndoială, trebuie să existe o explicaţie simplă pentru absenţa lor de acasă: de exemplu, s-au dus la Quadrangle Club să cineze. Dar acolo se duc doar miercurea. Încă de două ori telefonez fără răspuns. După opt, telefonul meu intră în pană. Încerc până la zece să-l animez, dar fără folos.

  Marţi [.] la ora 11 [.] găsesc o notă în uşă: Christinel se află în spital, Mircea Eliade este în Intensive Care Unit în urma unui atac de congestie cerebrală. La 11.30, intru pe uşa rezervei D 505 de la etajul 5 al spitalului universitar „Bernard Mitchell”, unul dintre cele mai bune din lume. Cu mâna lui Christinel în mâna lui stângă, Mircea Eliade îi zâmbeşte, ap°! Îmi zâmbeşte cu aceeaşi căldură care este numai a sa. Ne tf*” rtiNcyvn OII felege perfect, dar nu poate vorbi: atacul i-a atins partea stân-gă a creierului, nu se ştie cât de grav. Partea dreaptă a corpului îi este, probabil temporar, paralizată.

  Christinel mă ia deoparte şi îmi povesteşte că luni, în jurul orei şase, Mircea Eliade i-a cerut cartea lui Emil Cioran Exercices d'admiration şi s-a aşezat în fotoliul său preferat de catifea verzuie ca să citească. Zece minute mai târziu, stătea în fotoliu zâmbind nemişcat, cu cartea deschisă în braţe. Cre-zând că e vorba de o glumă, Christinel l-a chemat o dată, de două ori, fără răspuns. A alarmat imediat buni prieteni, pe profesorul Lacoque şi pe soţia sa, iar salvarea l-a transportat la spital în nu mai mult de douăzeci de minute.

  Doctorii erau optimişti: desigur, următoarele zile aveau să fie hotărâtoare, dar congestia părea relativ uşoară. Şansele să se restabilească erau, în acea primă zi, de 50%. Dovedind un devotament pe care aveam să-l înţeleg în cele aproape opt zile de veghe la căpătâiul lui Mircea Eliade, lângă rezervă se aflau deja decanul facultăţii, profesorul Frank Gamwell, David Tracy, Wendy O'Flaherty, fiziciană Sanda Loga, mai târziu profesorul Jerry Brauer; profesorii Joseph şi Evelyn Kita-gawa, Paul Ricoeur cu soţia şi mulţi alţii.

  În tot acest timp, Mircea Eliade e alert, îşi potriveşte ochelarii ca să recunoască vizitatorii, zâmbeşte, şi mai ales îi propune soţiei sale un joc, care va fi şi ultimul său gest înainte de a-şi pierde definitiv cunoştinţa: îi arată verigheta, prinsă cu o sârmă verde ca să nu-i alunece de pe deget, îi strânge afectuos mâna, pune verigheta sa alături de a ei, încearcă să-i ducă mâna la buze ca să i-o sărute. În rezervă, nu se varsă lacrimi. Christinel şi le şterge afară, iar lângă el rosteşte fără încetare încurajări.

  Ştiu că mulţi oameni sunt, ca şi mine, profund legaţi de Mircea Eliade. Dar purtarea prietenilor săi americani este uimitoare: decanul Gamwell şi David Tracy îşi vor anula fiecare o călătorie, petrecându-şi ziua întreagă la spital. Iar măsura devotamentului lor avea să se vadă abia în zilele următoare. Profesorul Nathan Scott, un venerabil pastor anglican de culoare, fost coleg al lui Mircea Eliade, e anunţat de internarea acestuia şi sfătuit să nu vină încă la Chicago. Mircea Eliade a lăsat dispoziţie ca el să-i administreze extrema oncţiune*

  * „Ungerea bolnavilor”, „maslu” (n. ed.).,.

  ANfcAE

  [.]. Deocamdată însă, Mircea Eliade pare în afara oricărei primejdii. [.] Christinel e hotărâtă să-l vegheze în fiecare clipă, iar el însuşi, deşi incapabil s-o spună, pare decis să recupereze.

  Relatarea tuturor acestor fapte şi nume are, după cum cred, importanţa ei în economia biografiei lui Mircea Eliade. Transparentă dintru început [.], existenţa lui Mircea Eliade trebuie să-şi găsească o cronică exactă până în ultimele clipe. Mai mult, nici un amănunt al acestor opt zile de veghe nu e lipsit de sens. O moarte nu seamănă cu alta, deşi, probabil, există anumite modele cărora toate morţile li se conformează mai mult sau mai puţin. Moartea ciobanului din Mioriţa nu e la fel cu aceea a doamnei Bovary, iar crucificarea lui Isus nu seamănă cu sfârşitul lui Buddha, cunoscut sub numele de parinirvăna.

  Jurnaliştii l-au numit deseori un mare solitar. Corectă în ce priveşte opera lui, judecata este cât se poate de nedreaptă cu referire la viaţa (şi la felul morţii) lui Mircea Eliade. A afectat direct sute de conştiinţe; poate mii; şi indirect sute de mii. Toate se întâlnesc acum într-un moment de solidaritate care îi transformă sfârşitul într-o ceremonie patetică, dar nu tragică. (Aveam să înţeleg acest lucru abia peste câteva zile. Însăşi moartea lui semăna pace.)

  Dintru început, devotamentul tuturor prietenilor a fost mişcător; pentru a da un singur exemplu: într-una din zile, decanul Gamwell a stat nu mai puţin de şapte ore în picioare, nemişcat, în coridorul spitalului, fără a-şi manifesta în nici un fel prezenţa, de teamă de a nu stingheri. Mulţi s-au perindat în pelerinaj necurmat, sfidând toate regulile secţiei de reanimare (Intensive Care Unit), deseori spre disperarea personalului.

  Optimismul nostru a durat trei zile, în care starea lui Mircea Eliade părea uneori