Elison Bay, conduşi de Harriet Platt. Revedeam acele sate şi vile pe malul lacului după doi ani, dar mi se părea că trecuse mult mai mult. Începeam să simt altfel America. Ştiam că legea imigraţiei îmi îngăduia să mai rămân până în vara următoare, 1961. După aceea, trebuia să ne întoarcem pentru doi ani în Franţa şi să reintrăm în Statele Unite cu o nouă viză, de imi-grant-permanent. Eram amândoi fericiţi. Am fi pus capăt peregrinărilor de fiecare vară şi aş fi putut lucra mai cu spor. Dar destinul hotărâse altfel.

  Itor nu este marea dumneavoastră erudiţie, ci unitatea ei: armonia cu care dumneavoastră puteţi aduna laolaltă alchimia, yoga, credinţele religioase primitive şi atât de multe alte lucruri şi de a forma din ele un sistem” (n. r.).

  Anexe

  ANEXELE reproduc textele incluse în versiunea franceză, Memoire II, Les Moissons du solstice, Gallimard, 1988.

  Dar destinul hotărâse altfel.

  Ultima frază a ultimei cărţi scrise de Mir cea Eliade. Ultimul simbol pe care ni-l propune. Aici, sacrul nu mai este preocupat să se camufleze. Pentru ca o operă – neterminată – să se încheie cu aceste cuvinte, ea trebuia să fie scrisă de un Eliade. Înainte de a pleca, decodificatorul misterelor adaugă o cheie celor pe care ni le lăsase deja. Ca încă o lumină înainte de a se cufunda în aceea a „vieţii de după viaţă”.

  Şi atunci, se mai poate afirma cu certitudine că n-a avut timpul necesar să termine această carte? Timp, carte. Dacă Eliade a fost stăpânit până la obsesie de carte, aceasta e pentru că ea constituia pentru el un mijloc privilegiat de a „ieşi din Timp”, de a „pune în valoare Moartea ca reintegrare”. Dar şi aici destinul hotărâse în mai multe împrejurări altfel: atâtea note, manuscrise, caiete, scrisori pierdute la Londra în timpul războiului, surghiunite prin poduri uitate din Bucureşti, arse din nebăgare de seamă la Paris şi, în sflr-şit, mistuite de flăcări la Chicago într-un incendiu inexplicabil. Cine poate spune cât de puternic a fost pentru el acest ultim şoc? S-a găsit pe biroul său o notă datată 19 decembrie 1985: „Ieri seară, pe la zece, am auzit bătăi în uşa din dos. Vecinul nostru, de la etajul de jos, îmi spune:

  — Biroul dtale arde! Am telefonat la pompieri. Lucrează acolo de cinci minute. Poate că ar trebui să veniţi să vedeţi ce s-aântâmplat.

  M-am îmbrăcat cât am putut de repede şi am plecat cu el. Auzeam cum pompierii spărgeau geamurile de la ferestrele biroului. Ger cumplit, şi apa care se scurgea pe scările Mead-ville-ului îngheţa îndată ce ajungea pe trotuar.

  Nu mi-au dat voie să intru. Pe scara principală, apa se revărsa ca un pârâu de munte.

  Aşa a început. A trebuit să ţnă întorc acasă. Christinel mi-a dat un somnifer dublu.„ în acea zi, Eliade se temea ca nu cumva focul să fi distrus printre altele manuscrisul Jurnalului, martor (activ) al vieţii sale. Profund afectat, să fi văzut el în asta, sub aparenţa profanului, unul din acele „semne„ pe care ştia să le descifreze ca nimeni altul? „Moartea colectivă”, care îl preocupa de atâta timp, începea cu cea a scrierilor sale inedite, ataca perfid amintirile.

  Mircea Eliade s-a stins în aprilie 1986, cu o carte în tnână. Fără să o fi scris pe cea care l-a tentat atât de mult, Omul ca simbol. El. Destinul hotărâse altfel.

  ALAIN PĂRUIT

  ULTIMELE CLIPE ALE LUI MIRCEA ELIADE MAHĂPARINIRVĂNA

  Profesorul han Petru Culianu, unul dintre discipolii cei mai apropiaţi ai lui Mircea Eliade, a relatat ultimele zile ale acestuia într-un text [redactat în limba română şi pe care-l redăm şi noi – n. ed.] din care reproducem aici esenţialul, cu amabila autorizaţie a dlui Virgil Ierunca, ce l-a publicat în numărul special (48-49, noiembrie 1986), drept omagiu adus lui Eliade, în „Limite”, revistă culturală românească ce apare la Paris.

  După trei săptămâni de şedere la Chicago, seara de luni 14 aprilie este a doua pe care n-o petrec împreună cu Mircea şi Christinel Eliade. [.] De o săptămână, Mircea Eliade are dureri crepusculare atroce în coşul pieptului şi e cuprins de o ciudată oboseală. În primele două săptămâni după venirea mea, am lucrat amândoi cu spor la diverse lucruri – între altele, la trierea materialelor salvate din incendiul care i-a devastat parte din biroul din Meadville Theological Seminary la 18 decembrie 1985. În fond, paguba materială a fost redusă: toate hârtiile importante au fost salvate. Au pierit cărţi şi scrisori numai. Pentru Mircea Eliade însă, incendiul a avut o altă semnificaţie. Mi-a repetat de atâtea ori că lumea este un camuflaj, că e plină de semne care trebuie descifrate cu răbdarea unui ghicitor în pietre, încât cred că-l înţeleg. Se gândeşte oare la romanul Lumina ce se stinge, la focul care consumă biblioteca şi pe savant împreună cu ea?

 

  (Jurnal [I. P. Culianu – n. ed.], 4 aprilie 1986, despre seara petrecută la Christinel şi Mircea Eliade, împreună cu fiziciană Sanda Loga: „M. E. citeşte foarte mult despre Life after Life – Viaţa după viaţă – şi e convins că moartea e un „semn de lumină„. Repetă asta de mai multe ori. Chr. şi S. L. numesc autorii a două cărţi care au adunat mărturiile unor oameni scăpaţi ca prin minune de la moarte. De fapt, de treizeci şi mai bine de ani, aceasta e una din marile teme ale literaturii sale.” Jurnal, 5 aprilie: „Oare pe cine încerca să convingă de cele de mai sus, pe noi, ori pe sine însuşi? Pe amândoi, cred. [.]

  Duminică după prânz, ne-am plimbat împreună ca să admirăm florile abia răsărite pe peluze (Mircea Eliade admiră peluzele americane şi lărgimea străzilor: „Aici poţi respira, nu e înghesuit ca în Europa.”) Mi-a părut iarăşi cum îl ştiu de mai bine de zece ani, fremătând de curiozitate pentru orice, iradiind din toată fiinţa un amestec unic de bunătate, tensiune intelectuală, pace şi seninătate. Nu a părut nici obosit, nici deprimat.