class="p1">  Era o seară caldă, uscată, prăfuită, de la sfârşitul lui septembrie. Bibicescu îşi scoase batista şi începu să-şi şteargă, tremurând, faţa. Cealaltă mână şi-o rezemase pe inimă. Doamna Porumbache îl privi lung, mirată.

  — Dar ce ai? De ce te-ai speriat?

  — Aş vrea să intru o clipă, şopti Bibicescu. Am să-i spun ceva foarte important.

  Descuind uşa, doamna Porumbache întoarse capul şi-l privi iar.

  — Spuneai că e ceva important? Că, altminteri, nu mă îndur să-l scol…

  — E important, repetă Bibicescu grăbindu-se să intre.

  În coridor, doamna Porumbache lipi urechea de uşa de la odaia lui Biriş.

  — Doarme adânc, spuse. Mi se rupe inima că trebuie să-l scol…

  Dar se hotărî brusc, puse mâna pe clanţă şi deschise uşa. Bibicescu intră imediat după ea. Pe măsuţa de lângă pat ardea o lampă măruntă, cu un bec foarte slab, a cărui lumină era încă şi mai voalată de un şal înfăşurat în jurul abajurului. Biriş dormea încruntat, cu gura deschisă. Doamna Porumbache se apropie de el şi-i puse mâna pe frunte.

  — Petrică! îl strigă ea.

  Fără nici un efort, Biriş se trezi şi începu să se frece la ochi.

  — Am dormit cam mult, spuse. Nu trebuia să mă laşi. N-am să mai pot dormi la noapte.

  Atunci îl recunoscu pe Bibicescu şi-l privi lung, mirat, apoi îşi întoarse repede ochii spre doamna Porumbache.

  — Vrea să-ţi vorbească, îi spuse ea. E ceva important…

  Bibicescu se apropie şi se aşeză pe scaunul de lângă pat, ţinându-şi mereu mâna la inimă.

  — Nu ştiu dacă e atât de important, începu el silindu-se să zâmbească, ironic. Nu e vorba decât despre modesta mea persoană. Pe cine mai poate interesa ea, acum, când nu mai sunt decât un biet scriitor de geniu? Degeaba râzi, se adresă el lui Biriş, care continua să-l privească, indiferent, degeaba îţi spui în sinea ta: „Iată că i s-a suit la cap şi lui Dan Bibicescu!” Ascultă-mă pe mine, acum m-am convins că am cu adevărat geniu. Am început să scriu întoarcerea de la Stalingrad. Ai să citeşti şi ai să te convingi. Ai să vezi ce poate face Bibicescu. O'Neill, Claudel, Partenie? Zero! îţi spun şi ţi-o repet: Zero!… Păcat că sunt bolnav, adăugă cu un zâmbet amar. Dar nu-i nimic. N-am să mor înainte de a termina întoarcerea de la Stalingrad. Degeaba m-au condamnat ei la moarte. N-am să mor…

  — Ce s-a întâmplat? îl întrebă Biriş.

  — Sunt urmărit, spuse Bibicescu încercând din nou să zâmbească. M-a denunţat cineva şi vor să mă aresteze. Au făcut o descindere azi-noapte şi mi-au răscolit toate sertarele. Noroc că nu aveam manuscrisele la mine. Am avut eu grijă şi le-am pus de mult la adăpost. Parcă presimţeam că se pregăteşte ceva. Am fost chemat azi-dimineaţă la Prefectură. M-au interogat timp de trei ore, dar n-au avut ce face şi mi-au dat drumul. Dar mi-e teamă că vor veni din nou la noapte…

  Se întrerupse şi-i privi pe rând, continuând să-şi păstreze mâna dreaptă pe inimă. Doamna Porumbache îl ascultase speriată. Se aşezase pe marginea patului fără să scoată un cuvânt şi-şi plecă încurcată privirile.

  — Venisem să te rog să-mi faceţi un mare serviciu, reîncepu Bibicescu. Venisem să vă cer protecţie şi adăpost pentru câteva nopţi, până îmi găseşte conu' Mişu o gazdă.

  Tăcu brusc, stânjenit. Biriş întinse mâna şi apucă pachetul cu ţigări după măsuţă.

  — Te-aş ruga să nu fumezi, îi spuse Bibicescu. Mi-e teamă să nu am un nou atac…

  Biriş îl privi lung, zâmbind.

  — Nu ştiu unde te-am putea adăposti, spuse el.

  — Aş putea dormi aici, vorbi Bibicescu arătând către fereastră. Mă mulţumesc cu o saltea. Doar câteva zile, până îmi găseşte conu' Misu o ascunzătoare sigură…

  — Dar tu nu te-ai,gândit că primul lucru pe care-l va face poliţia va fi să te caute pe la prieteni şi cunoştinţe…?

  — Doar câteva zile, stărui Bibicescu, apăsându-şi crispat mâna pe inimă. Am o poftă grozavă de scris. Vreau să profit, am nevoie de linişte…

  — Unde crezi că l-am putea ascunde? se adresă Biriş către doamna Porumbache ca şi cum nu l-ar fi ascultat. Ar trebui să vorbesc şi cu Ştefan…

  — Văd că nu vrei, îl întrerupse Bibicescu. Nu-i nimic. Am să caut în altă parte. Are să-mi găsească conu' Mişu…

  Biriş continua s-o privească, întrebător, pe doamna Porumbache.

  — Du-l în seara asta la Irina, îi spuse el. Acolo n-au să-l caute…

  — Am o poftă grozavă de scris, începu Bibicescu. Mă apuc chiar în noaptea asta. Crezi că o să găsesc acolo hârtie şi cerneală şi tot ce-mi trebuie? Am o scenă extraordinară în cap. Mi-a venit chiar când ieşeam de la Prefectură şi trebuie s-o scriu în noaptea asta. Să vezi…

  Cu un efort, se sculă de pe scaun, dar nu se depărta; rămase în spatele scaunului, cu mâna pe spetează.

  — Să vezi, continuă el cu un zâmbet secret. Acţiunea se petrece într-un block-haus de la Stalingrad. E noapte. Sunt doar câteva persoane pe scenă. Şi deodată apare un colonel. în paranteză, îţi pot spune că m-am inspirat din viaţa colonelului Băleanu; dar e înainte de accident. Vine să inspecteze avantposturile…

  — Cred că ar trebui să vă grăbiţi, îl întrerupse Biriş, adresându-se doamnei Porumbache.

  — Se aud necontenit tunurile, continuă Bibicescu. Colonelul…

  Se întrerupse brusc şi se reaşeză pe scaun, punându-şi din nou mâna pe inimă.

  — Ce ai? ţi-e rău? îl întrebă doamna Porumbache.

  — Mi-e teamă să nu înceapă, şopti Bibicescu pălind.

  Biriş îl privi enervat, apoi întinse mâna şi apucă pachetul cu ţigări.

  — Ascultă-mă, îi spuse el. încearcă să te vindeci de ideea aceasta absurdă că eşti bolnav de inimă. Am aflat tot de la conu' Mişu. Am aflat că te-au văzut nu ştiu câţi doctori şi ţi-au