Trebuie sâ mărturisesc cu părere de rău că nu cunosc prea multe detalii despre ilustra dumneavoastră familie, astfel încât nu ştiu dacă mai aveţi fraţi sau surori. Dacă aveţi fraţi sau surori, mi-aş dori foarte mult să la aflu adresele, ca să le trimit şi lor rugăminţi similare.

Îmi dau seama că eraţi foarte mic în momentul lansării bombei, ceea ce este cum nu se poate mai bine. Cartea mea va pune accentul mai degrabă pe latura umană decât pe cea tehnică a bombei, astfel încât reflectarea acelei zile prin ochii unui "prichindel", dacă-mi permiteţi acest cuvânt, ar fi cum nu se poate mai nimerită.

Nu trebuie să vă faceţi griji asupra formei sau stilului. Lăsaţi aceasta în seama mea. Oferiţi-mi doar scheletul povestirii.

Desigur, vă voi supune spre aprobare versiunea finală înaintea publicării.

Al dumneavoastră, frăţeşte..."

5

Scrisoare de la un student la medicină

La care Newt mi-a scris:

"Îmi pare rău că mi-a luat atât de mult să vă răspund. Cartea pe care o scrieţi pare foarte interesantă. Eram atât de mic în momentul lansării bombei, încât nu cred că vă pot fi de mare ajutor. Ar trebui să vă adresaţi fratelui meu şi surorii mele. Sora mea este doamna Harrison C. Conners şi are următoarea adresă: North Meridian Street nr. 4918, Indianapolis, Indiana. Acolo locuiesc şi eu acum. Cred că va fi fericită să vă ajute. Nimeni nu ştie unde se află Frank, fratele meu. A dispărut acum doi ani, imediat după înmormântarea tatălui meu, şi nu a mai dat nici un semn de-atunci. Din câte ştim, nu este exclus să fi murit.

Aveam doar şase ani atunci când a fost lansată bomba asupra Hiroshimei, aşa că am fost ajutat să-mi aduc aminte tot ceea ce ştiu despre acea zi.

Îmi amintesc că mă jucam în sufragerie pe covor, în faţa uşii biroului tatălui meu, în casa din Ilium, New York. Uşa era deschisă şi îl puteam vedea pe tata. Era îmbrăcat în pijama şi cu halat de casă. Fuma un trabuc. Îşi făcea de lucru cu un capăt de sfoară. În ziua aceea, tata a stat acasă în pijama tot timpul. Stătea acasă ori de câte ori avea chef.

După cum probabil ştiţi, tata şi-a petrecut aproape întreaga sa carieră lucrând pentru Laboratorul de cercetare al Companiei Siderurgice din Ilium. Când a fost demarat Proiectul Manhattan, proiectul bombei, tata nu a acceptat să părăsească oraşul ca să lucreze la el. A spus că nu va lua parte la proiect decât dacă va fi lăsat să lucreze acolo unde dorea. În cea mai mare parte a timpului, acest loc era acasă. Singurul loc în care îi plăcea să meargă, în afara orăşelului Ilium, era cabana noastră din Cape Cod. La Cape Cod a şi murit. În seara de Crăciun. Probabil că ştiţi şi asta.

Deci, în ziua bombei, mă jucam pe covor în dreptul uşii biroului. Angela, sora mea, îmi spune că mă jucam tot timpul cu nişte maşinuţe, imitând zgomotul motorului, făcând "vruummm, vruummm" fără încetare. Aşa că presupun că făceam "vruummm, vruummm" şi în acea zi, iar tata era în birou, jucându-se cu o sfoară.

Întâmplarea face să ştiu de unde provenea sfoara cu care se juca. Poate veţi folosi informaţia la un moment dat. Tata luase sfoara de la manuscrisul unui roman pe care i-l trimisese un om aflat în închisoare. Era un roman despre sfârşitul lumii, intitulat 2000 d.Hr. Cartea povestea cum nişte savanţi nebuni fabricaseră o bombă îngrozitoare, care distrusese toată planeta. Când oamenii şi-au dat seama că lumea se va sfârşi, a avut loc o imensă orgie sexuală, iar lisus Hristos şi-a făcut apariţia cu zece secunde înainte de detonarea bombei. Autorul se numea Marvin Sharpe Holderness şi îi scria tatălui meu, în scrisoarea care însoţea manuscrisul, că era condamnat pentru că îşi ucisese fratele. Îi trimisese manuscrisul tatălui meu deoarece nu ştia ce fel de explozibili trebuia să conţină bomba. Credea că tata îi putea sugera ceva.

N-aş vrea să credeţi că am citit cartea la şase ani. Am avut-o în casă mult timp. Frank, fratele meu, şi-o însuşise, datorită pasajelor porcoase. Frank o ţinea ascunsă în ceea ce el numea «seiful din perete», aflat în dormitorul lui. De fapt, nu era un seif, ci un coş de sobă acoperit cu un capac de tablă. În copilărie, eu şi Frank am citit de vreo mie de ori fragmentul cu orgia. Am păstrat cartea ani de zile, până când a dat de ea Angela. A citit-o şi a zis că e doar o mizerie plină de porcării. A aruncat-o în foc, cu sfoară cu tot. Angela era ca o mamă pentru noi, deoarece mama noastră murise la naşterea mea.

Tata nu a citit niciodată cartea, sunt sigur. Cred că în toată viaţa lui (sau poate în toată viaţa lui adultă) nu a citit un roman sau o povestire. Nu îşi citea nici corespondenţa sau ziarele. Îmi închipui că citea multe publicaţii tehnice, dar, ca să fu sincer, nu mi-l pot aminti pe tatăl meu citind ceva.

După cum spuneam, tot ce îi trebuia lui din manuscrisul acela era sfoara. Aşa era el. Nimeni nu putea să prevadă ce anume îi va stârni interesul. În ziua bombei era vorba de o sfoară.

Aţi citit discursul lui de acceptare a Premiului Nobel? Iată tot discursul: «Doamnelor şi domnilor, mă aflu în faţa dumneavoastră pentru că nu am încetat niciodată să hoinăresc ca un băiat de opt ani pe drumul spre şcoală, într-o dimineaţă de primăvară. Orice lucru mă poate face să mă opresc, să privesc, să mă minunez şi, uneori, să învăţ. Sunt un om fericit. Vă mulţumesc».

Cum spuneam, tata s-a uitat o vreme la sfoară şi apoi a început să o înfăşoare pe degete. Degetele lui făceau modelul acela numit «leagănul pisicii». Nu ştiu de unde învăţase tata să facă aşa ceva. Poate de la tatăl lui. Era croitor, aşa că în copilărie tata trebuie să fi avut o mulţime de sfori şi aţe la îndemână.

A fost singura dată când l-am văzut pe tata antrenat