în ceva pe care unii l-ar numi joc. Nu avea nici o aplecare spre trucurile, jocurile şi regulile pe care le inventează oamenii. Sora mea ţinea un album cu tăieturi din ziare, şi printre acestea se afla un articol din Time, în care cineva îl întrebase pe tata ce jocuri joacă pentru a se relaxa, iar el răspunsese «De ce să mă obosesc cu nişte jocuri inventate, când există atât de multe jocuri reale?»

Probabil că se surprinsese şi pe sine atunci când făcuse din sfoara aceea leagănul pisicii, şi poate că îşi amintise de copilărie. A ieşit brusc din birou şi a făcut ceva ce nu mai făcuse niciodată. A încercat să se joace cu mine. Până în acel moment, nu numai că nu se mai jucase cu mine, ci abia dacă-mi adresase vreun cuvânt.

S-a pus în genunchi pe covor lângâ mine şi a rânjit, scuturând sfoara prin faţa ochilor mei. «Vezi? Vezi? Vezi?» m-a întrebat. «Leagănul pisicii. Vezi leagănul pisicii? Vezi unde doarme pisicuţa? Miau! Miau!»

Porii de pe faţa lui erau mari ca nişte cratere de pe Lună. Avea smocuri de păr în urechi şi în nări. Din cauza fumului de trabuc, gura lui mirosea ca o hazna. De la o distanţă atât de mică, tata era cel mai urât lucru pe care-l văzusem vreodată. Visez mereu imaginile astea.

Şi apoi a început să cânte:

 

«În pom într-un leagăn doarme pisicuţa

Vântul când bate, ea se dă huţa.

Dacă o creangă va fi ruptă de vânt,

Leagănul şi mâţa se vor izbi de pământ».

 

Am început să plâng. M-am ridicat şi am fugit afară cât am putut de repede.

Trebuie să mă opresc aici. E trecut de două noaptea. Colegul meu de cameră s-a trezit şi se plânge de zgomotul pe care îl face maşina de scris".

 

 

 6

Luptele de gândaci

 

Newt şi-a reluat scrisoarea a doua zi. Iată ce mi-a scris:

"E dimineaţă. Iată-mă din nou, proaspăt ca o floricică după opt ore de somn. Casa frăţiei este foarte liniştită acum. Toată lumea e la cursuri, în afară de mine. Sunt un personaj privilegiat. Nu mai trebuie să merg la cursuri. Am fost dat afară săptămâna trecută. Eram în anul pregătitor la medicină. Au avut dreptate să mă pice. Aş fi ajuns un doctor prost.

După ce voi termina scrisoarea, cred că mă voi duce la film. Sau, dacă iese soarele, mă voi duce să mă plimb prin defileu. Defileele sunt foarte frumoase, nu-i aşa? Anul acesta, două fete s-au aruncat într-unul, ţinându-se de mână. Nu fuseseră primite în frăţia pe care o doreau. Voiau să fie acceptate în Tri-Delta.

Să revenim la data de 6 august 1945. Sora mea, Angela, mi-a spus de multe ori că l-am supărat foarte tare pe tata în ziua aceea, când n-am vrut să admir leagănul pisicii şi să stau pe covor cu el, să-l ascult cum cântă. Poate că l-am supărat, dar nu cred că l-am putut supăra foarte tare. Era una dintre cele mai bine protejate fiinţe umane de pe faţa pâmântului. Oamenii nu-l puteau impresiona, pentru că nu avea nici un interes faţă de ei. Mi-aduc aminte că am încercat la un moment dat, cu vreun an înainte să moară, să-l fac să-mi povestească ceva despre mama. Nu a fost în stare să-şi amintească nimic despre ea.

Aţi auzit anecdota aceea celebră despre dimineaţa când mama şi tata au plecat în Suedia, pentru primirea Premiului Nobel? A fost relatată în The Saturday Evening Post. Mama a pregătit un mic dejun impresionant. Pe urmă, când a strâns farfuriile de pe masă, a găsit lângă ceaşca de cafea a tatei o monedă de 25 de cenţi, una de 10 şi trei bănuţi de-un cent. Îi lăsase bacşiş.

După ce l-am rănit atât de îngrozitor pe tata, dacă asta am făcut, am fugit în curte. Nu ştiam unde mă duc, dar l-am văzut pe Frank, fratele meu, sub o tufă mare de coroniţa-miresei. Frank avea atunci doisprezece ani, şi nu am fost deloc mirat să-l găsesc în acel loc. Petrecea mult timp acolo în zilele calde. Îşi făcea, ca un câine, o groapă în pământul răcoros din jurul rădăcinilor. Niciodată nu puteai şti cu ce se ascunde Frank sub tufă. Uneori avea o carte porcoasă. Alteori o sticlă de sherry. În ziua lansării bombei Frank avea o lingură şi un borcan. Punea cu lingura tot felul de gândaci şi gâze în borcan şi îi făcea să se lupte.

Lupta dintre gâze era atât de interesantă încât m-am oprit imediat din plâns — am uitat complet de ăl bătrân. Nu-mi amintesc ce gândaci pusese Frank să se lupte în borcan în ziua aceea, dar îmi aduc aminte de alte lupte pe care le-a provocat mai târziu: o rădaşcă împotriva a vreo sută de furnici roşii, un miriapod contra trei păianjeni, furnici negre contra furnici roşii. Nu se luau la luptă decât dacă scuturai tot timpul borcanul. Şi asta făcea Frank, scutura tot timpul borcanul.

După o vreme, Angela a ieşit să mă caute. A ridicat ramurile tufei şi mi-a zis: «Deci aici erai!» L-a întrebat pe Frank ce naiba face, iar el a răspuns: «Experimente». Asta spunea Frank atunci când era întrebat ce face. Întotdeauna răspundea: «Experimente».

Angela avea douăzeci şi doi de ani. De la şaisprezece ani devenise adevăratul cap al familiei, de când murise mama, la naşterea mea. Angela spunea tot timpul că are trei copii — pe mine, pe Frank şi pe tata. Nu exagera deloc. Îmi aduc aminte de dimineţile reci în care eu, Frank şi tata stăteam aliniaţi în holul de la intrare, iar Angela ne înfofolea, purtându-se la fel cu fiecare dintre noi. Numai că eu mergeam la grădiniţă, Frank la şcoală, iar tata se ducea să lucreze la bomba atomică. Mi-aduc aminte o astfel de dimineaţă, când carburatorul se arsese, alimentarea era îngheţată şi maşina nu voia să pornească. Am stat cu toţii în maşină în vreme ce Angela a tot răsucit cheia în contact pânâ ce s-a terminat bateria. Atunci tata a deschis gura. Ştiţi ce a spus? «Mă tot gândesc la broaştele ţestoase.» «Ce-i cu ele?» a întrebat Angela. «Când îşi bagă