—

Ne-a tot trimis solii peste solii

Să-i dăm'napoi acele ţări pierdute

Pe drept, de-al său părinte, în folosul

Viteazului meu frate. Asta-i totul.

Cât despre noi şi rostu-acestui sfat,

Aflaţi-l: scris-am regelui norveg

Ce tânărului Fortinbras i-e unchi,

Dar slăbănog pe patu-i de zăcere

Abia de-o fi ştiut din auzite

De scopul urmărit de-al său nepot —

Să curme toate-aceste pregătiri,

Cu-atât mai mult când chiar supuşii săi

Sunt cei înscrişi şi strânşi la oaste.

Deci vă trimit pe voi cu-acest răvaş,

Tu, Voltimand şi bunule Cornelius,

La regele bătrân, dar fără altă

Îndrituire în solia voastră

Decât este cuprins şi-amănunţit

Aci-n acest tratat. Drum bun. Iar zelul

Să vă-ndrumeze-n datoria voastră.

CORNELIUS şi VOLTIMAND

În tot şi-n toate slugi prea credincioase.

REGELE

Nu mă-ndoiesc. Din inimă, drum bun.

(Voltimand şi Cornelius ies.)

Şi-acum, Laertes, spune-mi, ce-i cu tine?

Vorbeai de-o rugăminte. Spune-mi, care?

Că nu poţi regelui să-i ceri ceva

Pe drept, şi glasul în deşert să-ţi fie.

Ce poţi să-mi ceri şi eu să nu pre'ntâmpin

Cu darul meu? Căci nu-i mai credincioasă,

Laertes, mintea inimii, nici mâna

Mai slujitoare gurii nu-i, decât

Mi-e tronul de legat de tatăl tău,

Laertes, spune-mi!

LAERTES

Doamne prea temut:

Bunăvoinţa şi-nvoirea ta

Să plec în Franţa iar, cu toate că

De bună voie m-am întors în ţară,

La-ncoronare vrând să fiu de faţă.

Dar azi, când datoria mi-e-mplinită,

Mărturisesc ca gândul meu şi dorul

Se-ndreaptă iar spre Franţa şi mă rog

Măriei tale să-ncuviinţezi.

REGELE

Ce spune tatăl tău? Ce spui, Polonius?

POLONIUS

Mi-a smuls cu greu îngăduinţa, sire,

Prin rugăminţi prea mult stăruitoare,

Dar, în sfârşit, pe-a lui dorinţă pus-am

Cu greu pecetea învoirii mele.

Îngăduie-i, te rog în genunchi, să plece.

REGELE

Alege-ţi ceasul potrivit, Laertes,

A ta e vremea, harul şi răsfăţul.

Şi-acum, Hamlet, nepotul meu şi fiu-mi...

HAMLET

Mai mult de-un neam,

Dar mai puţin de-un soi...

REGELE

De ce atârnă încă norii-asupră-ţi?

HAMLET

Prea stau lângă soare.

Părere, sire.

REGINA

Dezbară-te de portul tău cernit,

Hamlet, iubite, şi prieteneşte

Te uită l-al tău rege. Nu căta

Cu genele necontenit plecate

Pe nobilul tău tată în ţărână.

Aşa e dat. Tot ce trăieşte moare,

Tu ştii, trecând prin viaţă-n veşnicie.

HAMLET

Da, doamnă, aşa e dat.

REGINA

                                 Şi dacă-i astfel,

De ce îţi pare atât de nefiresc?

HAMLET

Să mi se pară, doamnă? Nicidecum.

Nu mi se pare: este. Bună mamă,

Nici mantia-mi întunecată, nici

Veşmântu-ndătinat, de mare doliu,

Nici furtunosul răsuflării hohot

Nestăpânit, şi nici izvorul plin

Al lacrimilor, nici mâhnirea feţei

Cu fel şi chip de semne-ale durerii

Nu-s în măsură să m-arate lumii

Aşa cum sunt. Acestea pot să pară

Făţărnicii ce sunt la îndemâna

Oricărui om. Dar ce e-n minte-ntrece

Tot ce se vede. Celelalte-s doar

Găteli ale durerii şi-amăgiri.

REGELE

Spre laudă şi cinste firii tale

E acest prinos de lacrimi, închinat

Părintelui tău. Dar tu ştii, Hamlet,

Că tatăl tău şi-a fost pierdut un tată,

Tatăl acesta mort pierdu pe-al său,

Şi urmaşul e ţinut de datoria-i

De fiu, pe-un timp, la jale-adâncă. Dar

Să stărui într-un doliu îndărătnic

Semn este de orbire nepioasă,

De chin neînţelept; el mai arată

Un cuget răzvrătit faţă de cer,

O minte simplă şi neînvăţată,

Că noi, ceea ce ştim că-i scris şi-obştesc,

Întocmai celui mai de rând din lucruri,

De ce s-o pui la inimă-n această

Ursuză-mpotrivire? E un păcat

În faţa cerului şi-n faţa morţii,

În faţa firii, şi un gând smintit

În faţa judecăţii omeneşti,

Al cărei înţeles obştesc e moartea

Părinţilor şi care de la mortul

Cel mai dintâi şi până la cel care

Muri chiar azi, necontenit ne strigă:

„Aşa e dat să fie!" Te dezbără,

Rugămu-te, de-un doliu de prisos

Şi ne priveşte ca pe un părinte,

Să afle lumea toată că tu eşti

De tronu-mi cel mai apropiat supus,

Iar eu cu o dragoste nu mai prejos

Decât o poartă-un tată mult duios

Odraslei sale, voi veni spre tine.

Cât despre gândul tău de-a te întoarce

La şcoală-n Wittemberg e mult potrivnic

Dorinţei mele. Şi stăruitor

Te rog, înclină-te; rămâi aci,

Răsfăţ şi-alean ochilor mei şi cel mai

Dintâi printre curteni, nepot şi fiu.

REGINA

O, nu lăsa, Hamlet, pe mama ta

Să-şi irosească rugile-n zadar;

Rămâi cu noi aci, şi nu pleca

La Wittemberg: aceasta-i rugămintea-mi.

HAMLET

În tot şi-n toate celea, doamna mea,

Sili-mă-voi să-ţi fiu cât mai supus.

REGELE

O, iată un răspuns frumos şi blând.

Ca mine însumi fii în Danemarca.

Să mergem, doamnă. Această-nduplecare

Nesilnică şi blândă a lui Hamlet

E un zâmbet sufletului meu. Şi-n cinstea-i

Nu va-nchina o cupă regele

Pe care tunul să n-o dea de ştire

Şi norilor. Iar vorbele regeşti

De ceruri fie iarăşi îngânate,

Răsunet tunetului pământesc.

Să mergem.

(Regele, regina şi curtenii ies.)

HAMLET

O, carnea aceasta mult prea închegată

De s-ar topi şi s-ar preface-n rouă,

Sau dacă Cel-de-sus n-ar sta-mpotrivă.

Cu legea lui, uciderii de sine!

O, Doamne, cât de obosit şi searbăd,

Şi de prisos, şi muced mi se pare

Tot rostu-acestei lumi. E o grădină

Ce creşte neplivită. Ierburi rele

În voie-o cotropesc. Unde-am ajuns!

Doar două luni de când muri... nici două;

Un rege atât de bun! Ca un luceafăr

Pe lângă un satir, faţă de acesta,

Şi-atâta de duios cu mama mea,

Că n-ar fi îngăduit să se atingă

Nici vântului ceresc mai cu asprime

De chipul ei. O, ceruri şi pământ!

Să mai mi-aduc aminte? Cât de strâns

De el se alipea, de parcă doru-i

Creştea din chiar îndestularea sa...

Şi-apoi, după o lună... De-aş putea

Să nu mă mai gândesc! O, slăbiciune,

Ţi-e numele femeie! Doar o lună,

Când nici încălţămintea-i nu s-a rupt

Cu care a dus pe tatăl meu la groapă

În lacrimi toată-ntocmai ca Niobe —

Cum, însăşi ea, chiar mama mea, o, Doamne—,

Când şi o fiară fără judecată

Ar fi jelit mai mult — s-a măritat

Cu unchiul meu, al tatălui meu frate,

Dar semănând cu tata nu mai mult

Decât cu Hercul eu! O lună-abia,

Când sarea mincinoaselor ei lacrimi

Din ochii ei roşiţi nici nu s-a şters,

S-a luat cu el! O, desfrânată grabă

Ce-atâta de dibaci a repezit-o-n

Culcuşul patimei nelegiuite!

Nu-i bine aşa, şi nici poate fi.

Dar frânge-te, o, inimă. Că trebuie

De-acum încolo lacăt să-mi pun gurii.

(Intră Horaţio, Marcellus şi Bernardo.)

HORAŢIO

Mă-nchin măriei tale.

HAMLET

                                 Bucuros

Că eşti aci şi teafăr. Nu mă-nşel,

Eşti chiar Horaţio.

HORAŢIO

                             Însuşi el, stăpâne,

Şi slujitor smerit întotdeauna.

HAMLET

Prieten, domnul meu, aşa să-mi zici.

Din Wittemberg ce te-a adus, Horaţio? Marcellus?

MARCELLUS

Da, stăpâne.

HAMLET

Mă bucur că te văd.

(Către Bernardo). Bine-ai venit.

Dar zău, ce vânt din Wittemberg te-aduce?

HORAŢIO

Un dor hoinar, prea bunul meu stăpân.

HAMLET

N-aş vrea s-aud nici chiar pe-al tău duşman

Rostind cuvântul ăsta împotrivă-ţi

Şi n-ai putea urechea mea s-o-ndupleci

Să creadă-n ce chiar tu mi-ai spus, Horaţio:

Te ştiu prea bine: nu eşti un hoinar.

Ce treburi te-au adus la Elsenor?

Te învăţăm să bei vârtos aicea.

HORAŢIO

Stăpâne, am venit la-ngropăciune.

HAMLET

O, laolalt-am fost prin şcoli; nu-ţi râde

De mine, rogu-te. Că mai degrabă

Socot că vii la nunta mamei mele.

HORAŢIO

Au fost, ce-i drept, cam una după alta.

HAMLET

Economii, Horaţio, economii!

Fripturile rămase de la praznic

Au fost aduse reci la masa nunţii.

Decât să văd această zi, Horaţio,

Era mai bine să mă fi-ntâlnit

În cer cu cel mai crunt duşman al meu.

O, tatăl meu! Parcă-l zăresc