pe tata.

HORAŢIO

Stăpâne, unde?

HAMLET

                         În ochii minţii mele.

HORAŢIO

Eu l-am văzut o dată. Mândru rege!

HAMLET

Dar mai presus de toate-a fost un om

Cum nu mi-e dat să văd ca el un altul.

HORAŢIO

Stăpâne, cred că l-am văzut ieri noapte.

HAMLET

Văzut? Pe cine?

HORAŢIO

Pe regescu-ţi tată.

HAMLET

Pe rege, chiar pe tatăl meu?

HORAŢIO

                                         Stăpâne,

Uimirea ta ţi-o stăpâneşte-o clipă

Şi fii cu luare-aminte, să-ţi vorbesc

De faţă cu-aceşti domni ce-mi stau ca martori,

De-acea minune...

HAMLET

Te conjur, vorbeşte!

HORAŢIO

De două nopţi de-a rândul — aceşti prieteni,

Marcellus şi Bernardo, stând de strajă-n

Deşertul mort al miezului de noapte,

Au fost întâmpinaţi astfel: un chip

Asemeni tatălui măriei tale

Şi-mplătoşat la fel, din tălpi în creştet,

Ieşi-naintea lor cu pas solemn,

Măreţ şi-ncet trecând pe lângă ei.

De trei ori, el s-a perindat în şir

Sub ochii lor uimiţi şi plini de groază,

Şi-atât de-aproape că-i putea atinge

Cu sceptrul. Dar ei, muţi şi îngheţaţi

De frică, n-au vorbit nimic cu el.

În mare tain-apoi mi-au spus acestea.

A treia noapte-am stat cu ei de strajă.

Şi-acolo-ntocmai cum mi-au povestit

De ceas şi loc şi de regescul chip

S-a adeverit în faptă şi-n cuvânt.

Stafia s-a ivit. Recunoscut-am

Pe tatăl tău. O mână cu cealaltă

Nu seamănă mai mult.

HAMLET

Dar unde asta?

HORAŢIO

Stăpâne-acolo unde stăm de strajă.

HAMLET

Vorbitu-i-aţi?

HORAŢIO

                      Stăpâne, i-am vorbit,

Dar n-a răspuns. O dată-mi pare, totuşi,

Că fruntea şi-a-nălţat într-o mişcare

De parcă ar fi vrut să ne vorbească,

Dar chiar atunci cocoşul a cântat

Şi cântul lui, zoritu-l-a deodată

Şi ne-a pierit din ochi.

HAMLET

Ciudat e foarte!

HORAŢIO

E-adevărat, stăpâne, tot atât

Cum este că trăiesc, şi ne-am gândit

Că-i scris adânc în datoria noastră

Să-ţi spunem tot.

HAMLET

                           Aşa-i, aşa-i, prieteni,

Într-adevăr, mă tulbură ce-mi spuneţi.

La noapte sunteţi iar de strajă?

MARCELLUS şi BERNARDO

Da!

HAMLET

În zale, ziceţi?

MARCELLUS şi BERNARDO

Da, stăpâne-n zale.

HAMLET

Din coif în tălpi?

MARCELLUS şi BERNARDO

Din creştet în călcâie.

HAMLET

Deci chipul nu i l-aţi văzut?

HORAŢIO

                                         O, da,

Stăpâne, avea viziera ridicată.

HAMLET

Era-ncruntat?

HORAŢIO

Părea mai mult mâhnit,

Decât în prada unei mari mânii.

HAMLET

Şi pal sau rumen?

HORAŢIO

Palid, foarte palid.

HAMLET

Iar ochii lui stăteau ţintiţi asupră-ţi?

HORAŢIO

Stăruitor.

HAMLET

O, de-aş fi fost de faţă!

HORAŢIO

Ai fi rămas uimit din cale-afară.

HAMLET

Nu-ncape îndoială. Şi-a stat mult?

HORAŢIO

Cât numeri pân' Ia sută fără grabă.

MARCELLUS şi BERNARDO

Mai mult, mai mult.

HORAŢIO

Nu când am fost şi eu.

HAMLET

Şi barba lui era căruntă oare?

HORAŢIO

Cum ai văzut-o-n viaţa lui, de-un negru

Cu fire de argint.

HAMLET

La noapte fi-voi

Cu voi de strajă, poate vine iar.

HORAŢIO

Mă ţin chezaş că se arată iar.

HAMLET

De-ntr-adevăr stafia mi se-arată

Sub chipul nobilului meu părinte,

Am să-i vorbesc, chiar de se cască iadul!

Silindu-mă să tac. Şi-acum, vă rog,

De vreme ce-aţi ascuns cele văzute,

Păstraţi-le-n tăcerea voastră încă,

Şi orişice s-ar mai ivi la noapte

Să ţineţi doar în cuget, nu pe buze.

Drum bun. Voi răsplăti credinţa voastră..

La noapte, deci, pe locul cel de strajă,

Voi fi cu voi.

HORAŢIO, BERNARDO şi MARCELLUS

Supuşi măriei tale.

HAMLET

Din inimă, prieteni, bun rămas.

(Ies toţi, afară de Hamlet.)

Al tatălui meu duh, în za.

Nu-i bine! Presimt o mârşăvie.

Vino, noapte!

Iar până-atunci, fii suflete pe pace,

Că făr'delegea iese la iveală

Chiar dacă-ntreg pământul se prăvale

Ca s-o ascundă de-ochii omeneşti.

(Iese.)

 

SCENA 3

O cameră în casa lui Polonius. Intră Laertes şi Ofelia.

 

LAERTES

Rămâi cu bine, soră. Totu-i gata.

Iar dacă vânt prielnic se iveşte

Şi pleacă vreo corabie, nu dormi,

Dă-mi veşti de-acasă.

OFELIA

Oare te-ndoieşti?

LAERTES

Cât despre gingăşiile cu care

Hamlet azi te răsfaţă, ia-le doar

Ca pe o toană — un joc al sângelui,

O floare-a tinereţii-n primăvară,

Zorită dar nu veşnică, duioasă

Dar trecătoare, o mireasmă numai

Şi-avântul unei clipe. Doar atât.

OFELIA

Atâta numai?

LAERTES

                    Nu-i da preţ mai mare.

Că firea-n creştere nu se-mplineşte

Doar în puteri şi-n stat, dar când lăcaşul

Cel sfânt sporeşte, atunci şi slujba minţii

Şi-a sufletului creşte. Se prea poate

Să te iubească azi cu o iubire

Curată şi neprihănită. Dar

Tu trebuie să te temi de-a lui mărire;

El însuşi nu-i stăpân pe voia lui,

Că e supusul obârşiei sale

Şi nu e slobod să-şi croiască soarta

Ca orice om de rând; şi ştii prea bine

De cununia lui că-i strâns legată

Statornicia-ntregii noastre ţări,

Şi-alegerea-i e-anume mărginită

De glasul şi-nvoirea-acelui trup

Al cărui cap e el. Şi dacă-ţi spune

Că dragă-i eşti, tu fii cuminte totuşi

Şi crede-l numai în măsura-n care

Din naltul loc şi din a sa pornire

Îi poate fi îngăduit să-şi schimbe

Cuvântu-n faptă. Dar nu mai departe

Decât dă voie glasul Danemarcei.

Măsoară deci cât poate cinstea ta

Şi inima să piardă şi comoara

Făpturii tale, dacă s-ar supune

Nestăpânitei sale stăruinţi.

Deci teme-te de el, o dulce soră

Ofelia, şi dorul tău ascunde-l

Departe de primejdia ispitei.

Şi cea mai îndărătnică fecioară

Prea darnică-i cu frumuseţea ei

Dezvăluind-o chiar şi-n faţa lunii.

Virtutea însăşi pradă-i defăimării,

Lăstarul primăverii-e ros de viermi

Când muguru-i nici n-a prins încă viaţă

Şi-n rouă şi în zorii tinereţii

Ades se-abate-un vânt înveninat.

Ia seama deci; scăparea e-n veghere;

Duşmanul tinereţii e-n ea însăşi.

Chiar şi când nimeni nu o ameninţă.

OFELIA

Povaţa ta-nţeleaptă-o voi păstra

Ca strajă inimii. Dar, bune frate,

Nu-mi arăta doar asprul drum spre ceruri

Asemeni preoţilor fără har

Pe când tu însuţi ca un desfrânat

Sătul şi fără grijă iei poteca

De flori împodobită-a desfătării,

Uitând de-nvăţătura ta.

LAERTES

N-ai teamă! Am zăbovit. Dar iată, vine tata.

(Intră Polonius.)

Prilejul îmi surâde la plecare

Şi-o îndoită binecuvântare

Pogoară-asupră-mi har de două ori.

POLONIUS

Laert, ruşine! Tot aici? La navă!

Prielnic vânt se umflă-n pânza ei.

Eşti aşteptat. Te binecuvântez,

Şi să-ţi întipăreşti aceste sfaturi

În mintea ta: să nu dai grai gândirii

Nici împliniri smintitelor dorinţi.

Nu fi trufaş, dar nici nu te-njosi.

Prieteni încercaţi, de ţi-ai ales,

De suflet, prinde-i cu verigi de-oţel,

Dar palma să nu-ţi toci în cârdăşie

Cu-orice fârtat golaş de-abia ouat.

Fereşte-te de vrajbă, dar o dată

Intrat în ea, te poartă-n aşa chip

Încât duşmanului să-i pară rău.

Urechea ta ţi-o pleacă orişicui,

Dar să-ţi audă glasul doar aleşii.

Pe fiecare află-l ce gândeşte,

Dar nu-i destăinui ce cugeţi tu.

Te-mbracă-n scump veşmânt dacă-ţi dă mâna,

Nu însă fistichiu: bogat, dar nu prea,

C-adesea judeci omul după port.

În Franţa cei mai mari în rang şi-avere

Se-arată-n asta iscusiţi şi darnici.

Nu da şi nu lua bani cu împrumut,

Că pierzi şi banii şi prietenia,

Căci împrumutul seacă buna stare.

Iar mai presus de-orice: nu te minţi

Pe tine însuţi. Şi de-aci urmează,

Ca noaptea după.zi, că nimănui

Nu vei putea să-i fii de rea-credinţă.

Drum bun. Şi binecuvântarea mea

Rodească-n tine sfaturile-acestea.

LAERTES

Smerit îmi iau, stăpâne, bun rămas.

POLONIUS

Eşti aşteptat. Te du. E tocmai vremea.

LAERTES

Rămâi cu bine, soră. Ţine minte

Povaţa mea.

OFELIA

                   Mi-e-n cuget zăvorâtă,

Iar cheia ei o vei păstra chiar tu.

LAERTES

Adio.

(Iese.)

POLONIUS

Ce ţi-a spus Laert, Ofelia?

OFELIA

Cu voia ta, ceva despre Hamlet.

POLONIUS

E bine, zău, că mi-ai adus aminte.

Am prins de veste că de la o vreme

Domnia-sa ţi-nchină-ntreg răgazu-i,

Iar tu te-arăţi faţă de el cu mult

Prea darnică şi primitoare. Dacă-i

Aşa, şi-i chiar ce mi s-a spus, mă simt

Dator să-ţi spun că nu-ţi dai bine seama

De ceea ce se cade şi ce nu

Fiicei mele şi onoarei sale

Să nu-mi ascunzi nimic: ce e-ntre voi?

OFELIA

Mi-a dat, stăpâne, nu demult, dovezi

De dragostea ce-mi poartă.

POLONIUS

De dragoste? Vorbeşti