ca o fetiţă

Ce n-a trecut prin sitele primejdiei.

Te-ncrezi în ceea ce numeşti dovezi?

OFELIA

Nici eu, stăpâne, nu ştiu ce să cred.

POLONIUS

Te-nvăţ eu, zău! eşti chiar ca un copil!

Dovezile-astea tu le iei drept bune

Şi-s numai fleacuri. Ţine-te mai mândră,

Altminteri, ca să nu-mi pierd şirul vorbei —

C-am luat-o razna — o să-mi pari o proastă.

OFELIA

Zoritu-m-a cu dragostea-ntr-un fel,

Stăpâne, plin de cuviinţă.

POLONIUS

Un fel sau altul, lasă, zi-i nainte!

OFELIA

Şi spusele-i şi le-a-ntărit, stăpâne,

Jurându-se pe toate cele sfinte.

POLONIUS

Hei, laţuri de prins prepeliţe. Ştiu,

Când sângele e-n clocot, cât de darnic

E sufletul cu gura-n jurăminte.

Vâpăile acestea, fata mea

Ce strălucesc şi nu prea dau căldură,

Stingându-se când crezi că-s mai în toi,

Tu nu le lua drept foc. Fii mai zgârcită

Cu feciorelnica-ţi prezenţă; pune

Mai mult preţ pe tovărăşia ta,

Încât să nu i-o dărui la poruncă.

Cât despre prinţul Hamlet, să nu uiţi

Că tânăr e şi-i este-ngăduit

Să joace-n ham mai slobod decât tine.

Pe scurt, Ofelia, nu te-ncrede-n el;

Căci jurămintele-i nu sunt misiţii

Vopselii ce pe straie li se vede,

Ci soli ai unui gând nelegiuit

Şoptind ca un codoş mironosit

Să poată păcăli mai bine. Atât.

De-acum încolo nu mai vreau s-aud

Că-ţi înjoseşti până-ntr-atât răgazul

La vorbă şi la glumă cu Hamlet.

Ia seama,-ţi poruncesc. Te du cu bine...

OFELIA

Stăpâne, am să te ascult.

(Ies.)

 

SCENA 4

Terasa, Intră Hamlet, Horaţio şi Marcellus.

 

HAMLET

E-un frig cumplit şi aeru-i tăios.

HORAŢIO

E-un aer aprig şi pătrunzător.

HAMLET

O fi târziu?

HORAŢIO

E-aproape miezul nopţii.

MARCELLUS

A şi bătut.

HORAŢIO

Adevărat? N-am auzit. E vremea

Când duhu-obişnuieşte-a rătăci.

(Fanfare. Salve de artilerie.)

HORAŢIO

Măria ta, ce-nseamnă asta?

HAMLET

În noaptea asta regele veghează.

Fălosul face chef, se-mpleticeşte,

Şi când mai dă pe gât un vin de Rin,

Chimvalul şi trompeta rag în cinstea

Măreţei lui isprăvi.

HORAŢIO

E-o datină?

HAMLET

                    O, doamne, da!

Dar eu socot, deşi sunt băştinaş,

Cu datina crescut, c-ar fi mai bine

S-o rupi cu ea, decât s-o ţii. Aceste

Chiolhanuri ne-au făcut de râs şi-ocară

La răsărit şi-apus, la alte neamuri.

Ne zic beţivi şi câte alte vorbe

Porceşti, spre-a ne mânji, şi asta scade

Din meritu-ne-oricât de mare-ar fi,

Şi măduva şi miezul vredniciei.

Aşa se-ntâmplă-ades cu unii oameni

Năpăstuiţi de fire, din născare

Cu vreun cusur — de care nu-s de vină,

Căci nimeni nu-şi alege obârşia —

Prin chiar prisosul vr'unei însuşiri

Ce rupe stăvilarul cumpătării,

Sau prin câte-un nărav dospit în ei

Rupând tiparul celor cuvenite —

Făpturile-astea, zic, purtând pecetea

Metehnei lor, din soartă sau din fire,

Virtutea lor, de-ar fi ea preacurată

Ca sfântul har, şi-ar fi nemărginită

Cât poate firea omului s-o-ncapă,

Şi lumea tot o va huli, că dramul

De rău, îi strică-ntregul, vrednic miez.

(Intră Duhul.)

HORAŢIO

Măria ta, priveşte!

HAMLET

Îngeri şi soli cereşti, păziţi-ne!

De eşti duh sfânt sau blestemat strigoi,

De-aduci duhori din iad sau o mireasmă

Din cer, de vii cu gând milos sau vitreg —

Te-arăţi c-un chip atât de îmbietor,

Încât îţi voi vorbi. Îţi spun Hamlet,

Părinte, rege-al ţării. O, răspunde-mi!

Să nu mă laşi să ard în neştiinţă;

De ce, sfinţite, ale tale oase,

Culcate-n raclă, giulgiul şi l-au rupt;

De ce mormântu-n care te ştiam

Dormind în tihnă-ntocmai ca-ntr-o urnă,

Îşi cască fălcile de marmură

Zvârlindu-te afară? Ce să-nsemne

Că tu, leş mort, împlătoşat cutreieri

Sub raza blândă-a lunii, bântui noaptea,

Pe când pe noi, paiante ale firii,

Ne scuturi groaznic mintea cu gândiri

Ce trec hotarul sufletelor noastre?

De ce acestea? Spune-mi, ce să fac?

(Duhul îi face semn lui Hamlet.)

HORAŢIO

Îţi face semn să-l însoţeşti, de parcă

Doreşte să-ţi vorbească numai ţie.

MARCELLUS

Priveşte cu ce-ndemn curtenitor

Te-mbie spre un loc mai singuratic.

Dar nu te duce!

HORAŢIO

Nu, cu nici un chip!

HAMLET

Nu va vorbi; deci trebui' să-l urmez.

HORAŢIO

Stăpâne, nu-l urma!

HAMLET

                             De ce m-aş teme?

Nu dau pe viaţa-mi preţul unui ac,

Iar sufletului meu ce-i poate face

Când e nemuritor cum e şi el?

Mă-ndeamnă iar. Am să-l urmez.

HORAŢIO

Dar dacă

Te-atrage, o stăpâne, spre talazuri,

Sau către-ngrozitorul stâncii pisc

Ce-atârnă aplecat deasupra mării

Şi-acolo, luând vr'un alt chip, mai de spaima.

Ce te-ar putea lipsi de-al minţii reazim,

Te va târî apoi în nebunie?

Gândeşte: locul, numai, şi-i destul

Să işte jocurile deznădejdii

În orice cuget, dacă stă acolo

La înălţime de atâţia stânjeni

Să vadă marea şi să o audă

Cum urlă dedesubt.

HAMLET

Mă cheamă iar. Porneşte! Te urmez!

MARCELLUS

Stăpâne, nu te duce!

HAMLET

Mâna jos!

HORAŢIO

Fii tare! Nu te du!

HAMLET

Mă strigă soarta,

În orice fir plăpând al cestui trup

Turnând puteri ca-n leul din Nemeea.

Mă cheamă iar. Jos mâna, domnii mei!

Fac un strigoi din cel ce-mi ţine calea,

V-o jur. În lături! Te urmez! Porneşte!

HORAŢIO

Închipuirea-l face-a-şi pierde mintea.

MARCELLUS

Hai după el. Să nu-l fi ascultat!

HORAŢIO

Hai, luaţi-i urma. Unde-or duce-acestea?

MARCELLUS

Ceva în ţara Danemarcii-i putred.

HORAŢIO

Păzească-l cerul!

HAMLET

Nu! Hai să-l urmărim.

(Ies.)

 

SCENA 5

Altă parte a terasei.

 

HAMLET

Unde mă duci? Vorbeşte!

Mai departe

Nu merg!

DUHUL

Ascultă-mă.

HAMLET

Te-ascult.

DUHUL

Curând

Îmi bate ceasu-ntoarcerii

La chinuri în flăcări şi pucioasă.

HAMLET

Duh sărman!

DUHUL

Să nu mă plângi. Dar fii cu luare-aminte

La tot ce-ţi voi destăinui.

HAMLET

Vorbeşte! Mi-e dat să te ascult...

DUHUL

Şi-ţi va fi dat

Apoi să mă răzbuni.

HAMLET

Ce vrei să spui?

DUHUL

                      Sunt duhul tatălui tău

Şi-s osândit să rătăcesc prin noapte

O vreme, ziua să postesc în flăcări,

Păcatul vieţii-n foc să-mi curăţesc.

De mi-ar fi-ngăduit să cuvântez,

De taina temniţii mele ţi-aş spune

Ceva din care-o vorbă-ar fi destul

Să-ţi răscolească sufletul, să-ngheţe

În tine tânărul tău sânge. Ochii

Ca două stele ţi-ar ţâşni din cap,

Zulufii-ţi cârlionţaţi s-ar dezbina

Şi fir de fir a sta zbârliţi apoi

Ca ţepii-unui arici înspăimântat.

Vecia însă nu-i pentru urechi

De carne şi de sânge. O, ascultă,

Pe tatăl tău de l-ai iubit cândva...

HAMLET

O, Doamne!

DUHUL

Răzbună-i mârşava ucidere.

HAMLET

Ucidere?

DUHUL

O mârşavă ucidere, ca toate —

Aceasta însă mai presus de-oricare,

Ciudată, mârşavă-mpotriva firii.

HAMLET

Grăbeşte-te şi spune-mi.

Să-mi iau zborul.

Cu aripi iuţi ca dorul şi ca gândul

Să mă răzbun.

DUHUL

                    Eşti vrednic, văd. Şi-ai fi

Mai lânced decât buruiana grasă

Ce creşte-n ţărmul apelor uitării.

De nu te-ai îngrozi. Acum ascultă, Hamlet.

S-a spus că adormit fiind

Odată, în livadă, m-a muşcat

Un şarpe. Danemarca-ntreagă a fost

Prin ticluita veste-a morţii mele

Minţită grosolan. Dar afl-acum,

Nobile tânăr, şarpele acela

Ce tatălui tău viaţa i-a răpus-o

Îi poartă azi coroana.

HAMLET

Unchiul meu! O, sufletu-mi profetic!

DUHUL

El, scârnava şi desfrânata fiară

Cu duh de vrăjitor, viclene daruri —

O, josnic duh şi daruri ce-au putinţa

De a momi astfel — a-nduplecat

La pofta-i ruşinoasă pe regina-mi

Ce după chip părea virtutea însăşi!

Ce prăbuşire, o, Hamlet! s-ajungă

De la iubirea mea care-i păstrase

Sfinţenia jurată la altar,

De gâtul unui ticălos, ce-n daruri

Fireşti e-un nevoiaş pe lângă mine.

Dar după cum virtutea nu se lasă

De viciu ispitită, chiar când pare

Ca un luceafăr — patima, în schimb,

De-ar fi c-un înger luminos unită,

Se satură de-un pat ceresc; o cheamă

Gunoiul. Dar tăcere. Parcă simt

Mireasma dimineţii. Să fiu scurt.

Dormeam ca de-obicei după-amiaza

Într-o grădină, când, în tihna mea,

Cu zeamă blestemată de cucută

Într-o sticluţă, unchiul tău veni

Şi-n porţile urechii-mi deşertă

Acel venin, de lepră dătător,

Şi-atât de duşman sângelui de om,

Că iute ca argintul viu pătrunde

Prin ale trupului poteci şi stavili

Şi cu năprasnică putere-ncheagă,

Precum oţelul picurat în lapte,

Un sânge limpede şi sănătos.

Aşa şi eu. Am fost, numaidecât,

Acoperit, asemenea