lui Lazăr,

De o pecingine cu hâde coji,

Pe trupu-mi neted.

Astfel, în somn, un frate mi-a furat

Cu mâna lui regina, tronul, viaţa,

Şi m-a trimis neuns, nespovedit,

Nepregătit, la marea judecată,

Tăiat când înflorea pacatu-n mine,

Cu nedesăvârşirea-mi toată-asupră-mi.

O, groaznic, groaznic, groaznic, mult prea groaznic!

De-ai inimă în tine, nu răbda!

Nu-ngădui regescul pat al ţării

Desfrâu s-adăpostească şi incest.

Da-n orice chip ai urmări păcatul

Nu-ţi pângări nici sufletul, nici gândul,

Cercând ceva-mpotriva mamei tale.

Mai bine las-o Domnului şi-acelui

Spin care-n sân o-nghimpă şi o-njunghie.

Rămâi cu bine-acum, că licuriciul

Vesteşte-apropierea dimineţii

Şi-şi stinge-ncet zadarnica văpaie.

Să nu mă uiţi. Adio, o adio.

(Iese.)

HAMLET

O, voi oştiri cereşti! Pământ! Ce încă?

S-adaug iadul? Inimă, fii tare!

Iar voi, puteri, nu-mbătrâniţi deodată,

Mă ţineţi drept! Să nu te uit? Pe tine!

Cât timp în globu-acesta rătăcit

Va dăinui aducerea aminte,

Sărmane duh, n-am să te uit! Voi şterge

Din amintire orice dor mărunt,

Tot ce-am aflat din cărţi, învăţături

Şi chipuri, cercetate-n tinereţe,

Şi fără-amestec cu-alte griji de rând

Trăi-va singură porunca ta

În cartea şi-n cuprinsul minţii mele.

Femeie, mult primejdioasă! O,

Mişel, o zâmbitor şi blestemat

Mişel! Tabletele! Să-nsemn că poţi

Zâmbi şi iar zâmbi şi fi mişel!

Aşa e, cel puţin, în Danemarca,

Sunt sigur. Unchiule, eşti al meu! Şi-acum

Lozinca mea-i: „Să nu mă uiţi! Adio,

Adio". Am jurat.

HORAŢIO şi MARCELLUS

Stăpâne Hamlet!

MARCELLUS

Hamlet!

HORAŢIO

Doamne-ajută-l!

HAMLET

Aşa să fie!

MARCELLUS

Hehehei! Lord Hamlet!

HAMLET

Hehehehei, băieţi! Hai, puişori!

(Intră Marcellus şi Horaţio.)

MARCELLUS

Mărite prinţ, ce e?

HORAŢIO

Ce-i nou, stăpâne?

HAMLET

O, minunat!

HORAŢIO

Ne spui, stăpâne?

HAMLET

Nu! Veţi da-n vileag.

HORAŢIO

Eu nu, stăpâne, jur!

MARCELLUS

Nici eu, stăpâne!

HAMLET

O, cine şi-ar fi-nchipuit?

Ce ziceţi? Dar veţi tăcea?

HORAŢIO şi MARCELLUS

Pe cer, stăpâne, da!

HAMLET

În toată Danemarca nu-i mişel

Ce ticălos de frunte să nu fie.

HORAŢIO

Nu trebuia să vie-un mort din groapă

Ca s-aflam asta!

HAMLET

                       Sigur, ai dreptate

Şi fără multă vorbă, deci, mai bine-i

Să ne dăm mâna, să ne despărţim

Care-ncotro-l duc trebile şi dorul,

Că toţi avem dorinţe şi nevoi

De-un fel sau alt. Iar eu, vedeţi voi, eu

Mă duc, şi-am să mă rog.

HORAŢIO

Stăpâne, astea-s vorbe-n vânt şi goale...

HAMLET

Că te-au jignit, îmi pare rau din suflet,

Dar crede-mă...

HORATIO

Nici o jignire, prinţe!

HAMLET

Ba da, pe sfântul Patrick, este una,

Horaţio, o jignire grea. Cât despre

Vedenie, îngăduie-mi să-ţi spun,

E-un duh cinstit. Iar nerăbdarea voastră

S-aflaţi ce-a fost între noi doi, frânaţi-o

Cum ştiţi. Şi-acum, prieteni dragi de-mi sunteţi,

Ca fraţi de arme şi de-nvăţătură,

Îndepliniţi-mi o umilă rugă.

HORAŢIO

Tot ce doreşti, stăpâne, spune!

HAMLET

Nici un cuvânt de cele ce-aţi văzut!

HORAŢIO şi MARCELLUS

Stăpâne, nu, nu vom vorbi!

HAMLET

Juraţi-mi!

HORAŢIO

Pe legea mea că nu!

MARCELLUS

Nici eu, vă jur!

HAMLET

Pe spada mea!

MARCELLUS

Dar am jurat, stăpâne!

HAMLET

Pe spadă totuşi, rogu-vă, pe spadă!

DUHUL

Juraţi!

HAMLET

Aha, băiete! spui şi tu la fel?

Aci mi-erai comoara mea?

Ei, haideţi,

— Îl auziţi pe-acel fârtat din beciuri —

Vă rog, juraţi!

HORAŢIO

Cum sună jurământul?

HAMLET

A nu vorbi nicicând de ce-aţi văzut,

Juraţi pe spada mea!

DUHUL (Dedesubt.)

Juraţi!

HAMLET

Hic et ubique? Să schimbăm deci locul;

Veniţi pe lângă mine, domnii mei,

Şi puneţi mâna iar pe spada mea.

DUHUL

Juraţi.

HAMLET

Că bine zici, sobol bătrân. Poţi oare

Să scormoni sub pământ atât de grabnic?

Ce vrednic săpător! încă o dată

Din loc să ne mişcăm, prieteni buni!

HORATIO

O, zi, o, noapte! Cât de stranii lucruri!

HAMLET

Întâmpină-le deci ca un străin,

Căci se petrec în cer şi pe pământ

Mai multe lucruri de câte-a visat

Horaţio, filozofia ta.

Veniţi dar, şi-mi juraţi aci din nou,

Pe Dumnezeu, că niciodat', oricât

Vi s-ar părea de ne'nţeles, ciudată,

Purtarea mea — căci s-ar putea-ntâmpla

Să mă arăt, cândva, cam năzdrăvan —

Văzându-mă atunci, voi, niciodată,

Prin braţe-ncrucişate-aşa pe piept

Sau clătinări din cap, sau alte vorbe

De îndoială: „Da, se poate", sau:

"Sunt şi-unii ce-nţeleg", sau orice alte

Cuvinte în doi peri, să n-arătaţi

Că ştiţi ceva anume despre mine.

Aşa să vă ajute sfântul har.

DUHUL

Juraţi!

HAMLET

O, pace ţie, suflet chinuit!

Şi-acum, din toată inima, cu voi sunt,

Şi tot ce poate face, domnii mei,

Un om sărman ca mine, să v-arate

Iubirea lui, va face-o cu-nvoirea

Lui Dumnezeu. Să mergem împreună.

Şi ţineţi degetul, vă rog, pe buze,

Că vremile ieşitu-şi-au din matcă —

O, soartă blestemată, nenoroc

Să fiu născut ca să le-adun la loc.

Veniţi, să mergem împreună.

(Ies.)

 

 

ACTUL II

 

SCENA 1

O încăpere în casa lui Polonius. Intră Polonius şi Reynaldo.

 

POLONIUS

Dă-i banii şi scrisorile acestea, Reynaldo.

REYNALDO

Da, stăpâne.

POLONIUS

Ar fi cuminte, dragul meu Reynaldo,

Înainte de a-l vedea, să cercetezi,

Cam cum se poartă.

REYNALDO

Chiar aveam de gând.

POLONIUS

Nu, zău, că bine zici. Cată, Reynaldo,

De află ce danezi sunt la Paris,

Ce viaţă duc, ce cheltuială fac

Din ce mijloace şi cu cin' se-adună,

Şi-aflând prin întrebări meşteşugite

Că îl cunosc pe fiul meu, te-apropie

Mai mult decât dacă-i întrebi de-a dreptul.

Prefă-te că-l cunoşti din auzite,

De pildă: „Mda,-l cunosc pe tatăl lui,

Şi neamurile, poate şi pe el"...

Reynaldo, înţelesu-m-ai tu bine?

REYNALDO

Stăpâne, de minune.

POLONIUS

„...Şi poate şi pe el"... şi poţi s-adaugi:

„Dar nu prea bine; şi, de nu mă-nşel,

E cam nestăpânit, cam zvăpăiat".

Şi dă-i nainte-aşa cu născociri,

Dar cu măsură, nu-l făcea de-ocară,

Să bagi de seama bine la aceasta,

Poţi, domnul meu, vorbi despre crailâcuri,

Greşeli şi pozne bine cunoscute

Ca fiind tovarăşele tinereţii

Lăsată-n voia ei.

REYNALDO

Stăpâne...

POLONIUS

                Jocul de cărţi.

Cheful, sfada sau duelul,

Muierile, fireşte, dar atât!

REYNALDO

Stăpâne, dar înseamn-a-l necinsti.

POLONIUS

Zău nu, de te pricepi a cumpăni

Să nu-l împovărezi cu alt cusur

Decât, de pildă, al nestăpânirii.

Nu asta-aveam de gând, dar adu vorba

Atât de gingaş de-ale lui năravuri,

Încât să pară-un rod al libertăţii,

Scânteia şi zbucnirea minţii-n flăcări,

Dezlănţuirea sângelui în clocot

Ce iureş dă.

REYNALDO

Dar, scumpul meu stăpân...

POLONIUS

De ce anume-aşa?

Aş vrea să ştiu.

REYNALDO

O, da, stăpâne.

POLONIUS

                   E chiar ce urmăresc

Şi cred că planul meu e fără greş;

Că ponegrind niţel pe fiul meu

Şi-mpovărându-l cu uşoare-abateri,

Ia bine seama,

Acel pe care-l iscodeşti cu vorba

De l-a văzut cândva păcătuind

Pe tânărul pe care l-ai bârfit,

În strună-ţi va cânta în felul ăsta:

„Prietene", sau: „domnul meu", „seniore"

Precum o cere buna-cuviinţă,

Sau graiul ţării, sau al celui om.

REYNALDO

Stăpâne, bine.

POLONIUS

Şi, pe urmă, domnul meu,

El o să te... el o să...

Pe sfânta liturghie, tocmai

Voiam să spun ceva. Unde rămăsesem?

REYNALDO

La: „O să-ţi cânte-n strună",

La: „Domnul meu, prietene"...

Sau aşa ceva.

POLONIUS

Da, tocmai. „Cunosc pe domnu-acesta

— o să-ţi spună

Şi l-am văzut chiar ieri-alaltăieri,

Sau altă dată cu vreun ins sau altul,

Şi-aşa cum spui, juca la cărţi sau bea

Din cale-afară", sau: „La joc cu mingea

Se-ncăiera cu toţi", sau: „L-am văzut

Intrând în câte-o casă deocheată",

Adică la bordel, şi multe de-astea.

Ia seama, deci!

Momeala vicleşugurilor tale

Agaţă capul adevărului,

Iar noi, cei cu pătrundere şi minte,

Prin sforării şi prin piezişe căi

Ajungem cu ocoluri drept la ţintă.

La fel şi tu, prin sfatul meu şi prin

Învăţătura dată, ai să te-apropii

De fiul meu. M-ai înţeles, aşa-i?

REYNALDO

Stăpâne-am înţeles.

POLONIUS

Drum bun, Reynaldo,

Şi mergi cu Dumnezeu.

REYNALDO

Stăpâne scump!

POLONIUS

Ia seama la năravu-i, pe tăcute.

REYNALDO

Stăpâne, da.

POLONIUS

Şi-l laşi să tot vorbească.

REYNALDO

Stapâne-aşa voi face.

POLONIUS

Cale bună!

(Intră Ofelia.)

Ofelia, ce-i? Ţi s-a-ntâmplat ceva?

OFELIA

Stăpâne, m-am speriat atât de rău.

POLONIUS

În numele lui Dumnezeu, de ce?

OFELIA

Pe când coseam, stăpâne, în iatac,

Hamlet intră, cu capul gol, cu haina

În neorânduială, cu ciorapii

Desprinşi, căzuţi pe glezne, răsuciţi,

Şi alb la faţă