cum îi e cămaşa;

Genunchii-i se ciocneau unul de altul

Şi-atât de jalnic la înfăţişare,

Că parc-atunci ar fi scăpat din iad

Să spună lumii groaza de acolo,

Încet venit-a până-n faţa mea.

POLONIUS

Nebun din dragoste?

OFELIA

Stăpâne, nu ştiu,

Dar, zău, mă tem că da.

POLONIUS

Şi ce ţi-a spus?

OFELIA

M-a prins şi strâns de-ncheietura mâinii

Şi dând 'napoi lungime ca de-un braţ,

Cu palma pusă streaşină la frunte

Cu-atâta luare-aminte s-a uitat

La chipu-mi, parcă îmi făcea portretul;

A stat aşa-ndelung şi-ntr-un sfârşit,

Uşor de tot m-a scuturat de mână,

A dat din cap, la rând, de vreo trei ori,

Şi-atât de-adânc a suspinat şi jalnic

De parcă-ntregu-i trup se zguduia

Să-şi dea sfârşitul. M-a lăsat, şi-apoi

Cu capu-ntors spre mine, peste umăr,

Părea că fără ochi îşi află calea,

Căci fără de-ajutorul lor ieşi

Pe uşă-afară, iar lumina lor

Asupră-mi şi-a ţintit-o pân' la urmă.

POLONIUS

Mă duc la rege. Vino, hai cu mine.

E nebunia dragostei, fireşte,

A cărei însuşire-i să se piardă

Pe sine însăşi în mânia ei,

Mânând pe calea deznădejdii vrerea

Mai mult ca orice patima sub cer

Din cele ce ne bântuie pe noi.

Îmi pare rău. Vorbitu-i-ai prea aspru?

OFELIA

Stăpâne-o, nu! dar cum mi-ai poruncit,

Întorsu-i-am scrisorile, oprindu-l

De-a mai veni.

POLONIUS

                       Dintr-asta-a-nnebunit!

Îmi pare rău că nu l-am cântărit

Mai cu măsură şi cu judecată.

Temutu-m-am c-a vrut doar să se joace

Şi să se ducă astfel la pierzare.

O, blestemată fie-mi bănuiala!

Mă jur că e cusurul vârstei noastre

Să judecăm prea aspru ce vedem,

Aşa cum tinereţea se pripeşte

Ades şi ea. Să ne grăbim la rege,

El trebuie să afle de-acest lucru

Ce-i mult mai primejdios ţinut în taină

Decât dacă-l voi da-n vileag. Să mergem.

(Ies.)

 

SCENA 2

O sală în castel. Fanfară. Intră regele,

regina, Rosencrantz şi Guildenstern.

Curteni.

 

REGELE

Dragi Rosencrantz şi Guildenstern, salut.

Pe lângă dorul de-a vă revedea

Nevoia mea de ajutorul vostru

Mă-ndeamnă să vă chem în mare grabă.

Aţi auzit ceva despre Hamlet

Şi de schimbarea-i? O numesc aşa,

Fiindcă nici lăuntric nici la faţă

El nu mai seamănă cu sine însuşi.

Ce altă pricină l-a scos din fire,

Afară de-a părintelui său moarte,

Nu-mi pot închipui. Vă rog din suflet

Pe amândoi, voi ce-aţi crescut cu el

Din fragedă copilărie şi

Vă potriviţi la vârstă şi la fire,

Binevoiţi a sta un timp la curte.

Căci poate prin tovărăşia voastră

Să-l ispitiţi către petreceri iarăşi

Şi c-un prilej sau altul să culegeţi

Din spicuiri, ca să puteţi afla

Ce rău ascuns anume-l copleşeşte,

Ca dezvelindu-l, să-i găsim un leac.

REGINA

Aflaţi, o domnii mei, că mi-a vorbit

Aşa de mult de voi, că nu-s pe lume

Alţi doi ce pot să-i fie-atât de dragi.

De vreţi a fi atât de buni cu noi,

Jertfindu-vă răgazu-aci-n folosul

Şi-ndeplinire-a ceea ce dorim,

Şederea voastră va fi răsplătită

Cu mulţumiri ce-s vrednice de-un rege.

ROSENCRANTZ

Putere-au ale voastre maiestăţi

Prin dreptul suveran asupra noastră

De-a-şi împlini temutele dorinţi,

Dar nu prin rugăminţi, ci prin poruncă.

GUILDENSTERN

De bună voie însă, amândoi,

Măriei-voastre punem la picioare

Supunerea deplină şi-aşteptăm

Poruncile.

REGELE

Prea scumpe Guildenstern

Şi Rosencrantz, vă mulţumim.

REGINA

Da, vouă,

Prea scumpe Rosencrantz şi Guildenstern,

Vă mulţumim şi vă rugăm din suflet

În chiar această clipă să-l vedeţi

Pe mult schimbatu-mi fiu. Iar dintre voi

Să-i ducă unul pe aceşti domni la prinţ.

GUILDENSTERN

Şi facă cerul ca şederea noastră

Şi felul cum ne vom purta cu el

Să-i placă şi să-i folosească.

REGINA

Amin!

(Ies Rosencrantz, Guildenstern şi câţiva curteni. Intră Polonius.)

POLONIUS

Solia din Norvegia, stăpâne

S-a-ntors cu voie bună.

REGELE

Ai fost mereu un tată de veşti bune.

POLONIUS

Stăpâne-aşa-i? Măria ta să ştie

Că sufletul şi datoria mea

Le-nchin pe amindoua deopotrivă

Lui Dumnezeu şi bunului meu rege.

Şi cred, sau mintea-mi nu mai este-n stare

S-adulmece o urmă ca pe vremuri,

C-am desluşit pricina-adevărată

A nebuniei prinţului Hamlet.

REGELE

Te rog, vorbeşte-mi. Ard de nerăbdare.

POLONIUS

Întâi solia, sire. Ştirea mea

Va fi desert ospăţului acesta.

REGELE

Întâmpină-i şi adu-mi-i aci.

(Iese Polonius. Către regină.)

Îmi spune c-a găsit, regină scumpă,

Izvorul şi pricina tulburării

Care-a cuprins pe fiul tău Hamlet.

REGINA

Socot că alta nici nu poate fi

Afară de a tatălui său moarte

Şi de zorită noastră cununie.

REGELE

Tot ce se poate. Îl voi cerceta.

(Reintră Polonius cu Voltimand şi Cornelius.)

Prietenii mei buni, bine-aţi venit!

Ce veşti de la-al meu frate din Norvegia

Mi-aduci tu, Voltimand?

VOLTIMAND

Cu bucurie

Salutul şi urarea ţi le-ntoarce.

A luat măsuri din chiar întâia zi

S-oprească ridicările de oşti

Făcute de nepotul său, de care

Credea că-i ameninţă pe poloni.

Dar mai de-aproape cercetând află

Că-s împotriva înălţimii tale.

Mâhnit că vârsta, boala şi sleirea-i

Au fost neomenos batjocorite,

A dat poruncă să-l întemniţeze

Pe Fortinbras. Pe scurt, el se supuse,

Primi dojana regelui, şi-n urmă

Făgădui, jurând unchiului său

Că niciodată n-are să pornească

Război potrivnic înălţimii tale.

Atunci moşneagu-n culmea bucuriei

I-a dat în dar, venit, trei mii de galbeni

Şi-i porunci să-şi folosească-ostaşii

Din vreme strânşi, Poloniei împotrivă,

Cu ruga-nscrisă-aci, să-ngăduiţi

Cu ţelu-acesta, trecerea prin ţară,

Chezăşuind de linişte şi pace,

Precum arată-aci.

REGELE

                           Solia-mi place.

La cel dintâi răgaz o voi citi

Şi chibzuind asupra-acestei trebi

Voi da răspunsul. În acelaşi timp

Vă mulţumesc pentru strădania voastră.

Duceţi-vă acum de v-odihniţi

Deseară ne vom ospăta-mpreună.

Cu bine.

(Ies Voltimand şi Cornelius.)

POLONIUS

Iată o ispravă bună.

Stăpâne-ocrotitor şi doamna mea,

De-ar fi să tălmăcesc ce-i maiestatea

Şi ce e datoria şi apoi

De ce e ziua zi, şi noaptea noapte,

Şi timpul timp — atunci ar însemna

Să pierd aşa şi timp şi zi şi noapte.

Fiind scurtimea sufletul gândirii,

Iar vorba lungă trupul şi podoaba-i,

Voi fi deci scurt. Prea nobilul tău fiu

E chiar nebun şi spun că e nebun

Căci nebunia ce poate să fie,

La drept vorbind, decât a fi nebun?

Să trecem mai departe.

REGINA

Miez mai mult

Te rog şi mai puţin-oratorie.

POLONIUS

Jur, doamnă, că nu fac oratorie.

Că e nebun, e drept. Că-i drept, păcat e,

Păcat că-i drept. Prostească vorbărie —

Adio ei: am să vorbesc deschis.

Nebun, să-i zicem. Şi ne mai rămâne

S-aflăm de unde vine-acest efect,

Sau mai degrabă de-unde-acest defect,

Efect-defect, ce-i vine de-undeva.

Rămâne asta şi o rămăşiţă.

Gândiţi-vă:

O fată am — o am cât timp e-a mea —

Şi care-ascultătoare şi supusă

Mi-a dat, vedeţi? aceasta

Culegeţi deci şi trageţi încheieri.

(Citeşte.)

„Cereştei făpturi şi-al sufletului meu idol, mult prea frumoasei Ofelia".

E o vorbire schimonosită. E o vorbire urâtă. „Mult prea frumoasă", e o vorbire vulgară, dar ascultaţi ce vine. Iată:

(Citeşte.)

„La sânul tău cel dalb şi fără seamăn, această..." etc. etc.

REGINA

I-a scris Hamlet aceasta ei?

POLONIUS

O clipă, doamnă, n-am s-ascund nimic.

(Citeşte.)

„Tu poţi să te-ndoieşti de soare,

De focul ce scânteie-n stea,

De legile nemuritoare,

Dar nu şi de iubirea mea.

O, scumpă Ofelia, nu mă pricep la versuri, nu cunosc meşteşugul de-a-mi potrivi suspinele, dar crede-mă că te iubesc cu o dragoste adevărată. Adio. Al tău pe veci, doamna mea mult iubită, câtă vreme lutul ăsta mai este încă al meu. H."

Deci iată ce anume fata mea

Mi-a-ncredinţat, supusă şi cuminte

Şi încă şi mai mult, destăinuindu-mi

În ce fel, cum şi unde-a urmărit-o.

REGELE

Dar ea, Ofelia, i-a primit iubirea?

POLONIUS

Stăpâne, oare ce crezi despre mine?

REGELE

Eşti om cinstit şi de credinţă-n toate.

POLONIUS

Aş fi prea bucuros s-o dovedesc.

Ce-ai fi