Singura lor soră murise curând după ce se căsătorise cu un învăţător. N-am ştiut niciodată cum arătase, unde trăise şi ce făcuse. O dată, prin 1919-l920, a venit la noi, în Strada Me-

  * De fapt, pe 8 martie; Eliade şi-a „ales” ziua de 9 martie pentru a-şi putea sărbători cu aceeaşi ocazie şi ziua numelui („Patruzeci de mucenici”) (n. ed.).

  * Data reală a naşterii e 28 februarie/13 martie 1907, conform actului de naştere descoperit şi publicat de Constantin Popescu-Cadem. Vezi Jurnal II, Humanitas, 1993, p. 459 (n. ed.).

  * Cf. Monitorul Oastei nr. 57 din 24 decembrie 1899: „Prin Ordinul Ministerului de Război nr. 9929 din 26 noiembrie 1899, bazat pe Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 6 de la 30 iunie 1899, publicat în Monitorul Oficial nr. 78 din 1899, s-a aprobat ca locotenentul [I] eremia Gheorghe, din al 3-lea Regiment Dâmboviţa nr. 22, să fie înscris în controalele armatei Eliade Gheorghe” (n. ed.).

  1IM1V1C. LC lodiei, un tânăr bălai şi stângaci, îmbrăcat în uniforma verde a Şcolii de Silvicultură. Tata ni l-a prezentat: Cezar Cristea, băiatul surorii mele. L-am plăcut de la început, pentru că citise literatură, întrebuinţa cuvinte alese şi era poet. în acei ani, a publicat, de altfel, primul lui volum de poezii, Floarea Reginei. A continuat să scrie şi să publice pe unde apuca şi după ce a devenit inginer silvic. Publica poezii, dar mai ales articole scurte, adeseori polemice, în legătură cu politica pădurilor. Ultima cărţulie pe care am văzut-o, în preajma celui de-al doilea război mondial, se intitula de altfel Pădure şi amvon şi cuprindea polemicile lui cu arhimandritul Scriban.

  Unchiul Costică locuia la Bucureşti, într-un apartament mare şi luxos din bulevardul Pache Protopopescu. Se căsătorise cu o grecoaică bogată din Galaţi, Hariclia, şi avea doi băieţi, Dinu şi Gicu. Era blond, mai puţin înalt ca tata, dar frumos, şi mi se părea elegant, cochet chiar, mirosind discret a apă de colonie. Cât de adânc aş coborî în amintiri, îl revăd acelaşi: maior, grăsuliu, răsucindu-şi sau mângâindu-şi mustaţa, vorbind puţin graseiat, întrerupând frazele cu un râs scurt.

  Familiile nu se aveau bine. Nu-mi aduc aminte să-i fi văzut vreodată la noi acasă, cu excepţia rarelor vizite ale băieţilor. Şi iarăşi, numai noi doi, Nicu şi cu mine, ne duceam câte-odată, duminicile dimineaţa, să ne jucăm cu ei, în camera lor înaltă, luminoasă, plină cu jucării. În ultimele clase de liceu şi la Universitate, ne mai vedeam cam o dată, de două ori pe an. Mai târziu am aflat de la mama principalul motiv al răcelii. Unchiul Costică i-ar fi spus într-o zi: „Ce păcat că aţi dat numele de Mircea băiatului vostru! Aşa voiam şi eu să-l numesc pe al meu. Dar acum n-am s-o mai pot face. Mircea al meu ar risca să fie confundat cu băiatul vostru.!”

  N-am ştiut niciodată de ce tata şi cu unchiul Costică şi-au schimbat numele din Ieremia în Eliade, nici de ce celălalt frate s-a încăpăţânat să rămână Pavel Ieremia. Tata spunea că au făcut-o din admiraţie pentru Eliade-Rădulescu. Eram prea mic, când am stat pentru ultima oară în casa bunicilor, la Tecuci, aşa că nu mi-a trecut prin minte să-i întreb ce credeau ei despre schimbarea numelui. De bunici şi de casa lor îmi aduc încă foarte bine aminte. Bunicul era înalt, uscat, ţeapăn, cu pârul alb. în fiecare după-amiază, mă lua cu el la cafenea, să-l privesc jucând table. Aveam dreptul la dulceaţă şi rahat, dar, când câştiga partida de table, mai primeam o dulceaţă. Către seară, ne întorceam acasă pe Strada Mare.

  Cred că aveam patru sau cinci ani când, atârnat de mâna bunicului, am zărit, printre pantalonii şi rochiile care înaintau agale, la căderea serii, pe Strada Mare, o fetiţă cam de vâr-sta mea, purtată şi ea de mână de un bunic. Ne-am privit amân-doi, adânc în ochi, şi, după ce-a trecut, m-am întors s-o mai privesc, şi am văzut că întorsese capul şi se oprise. Au trecut aşa câteva clipe, până ce bunicii ne-au tras pe fiecare după sine. Nu ştiam ce se întâmplase cu mine. Simţeam doar că se întâmplase ceva extraordinar şi hotărâtor. Într-adevăr, chiar în seara aceea, am descoperit că mi-era destul să evoc imaginea de pe Strada Mare, ca să mă simt lunecând într-o beatitudine nemaicunoscută, pe care o puteam prelungi indefinit. În lunile care au urmat, evocam imaginea cel puţin de câteva ori pe zi, mai ales înainte de a adormi. Simţeam cum tot trupul se adună într-un fior cald, apoi încremeneşte şi, în clipa următoare, totul dispare în jurul meu; rămâneam suspendat ca într-un suspin nefiresc, prelungit la infinit. Ani de zile, imaginea fetiţei de pe Strada Mare a fost ca un fel de talisman secret, căci îmi îngăduia să mă refugiez instantaneu în fragmentul acela de timp incomparabil. Nu i-am uitat niciodată figura: avea ochii cei mai mari pe care-i văzusem până atunci, negri, cu pupilele enorme, acoperind aproape toată retina; faţa pa-lid-brună, părând poate şi mai palidă datorită buclelor negre care-i cădeau pe umeri. Era îmbrăcată după moda copiilor din 191l-l912: bluza albastru-întunecat, fusta roşie. Mulţi ani după aceea, tresăream de câte ori zăream pe stradă aceste două culori împreună.

  Cred că în anul acela (1911 sau 1912) am rămas la Tecuci o lună de zile. Am căutat-o zadarnic, pe toate străzile pe unde mă plimbam cu bunicul. N-am mai întâlnit-o.

  De bunica îmi amintesc mai multe din a doua vacanţă pe care am petrecut-o la Tecuci, în vara anului 1919. Aveam atunci 12 ani şi descoperisem gustul cititului. Rămâneam aproape tot timpul lângă fereastră citind. De câte ori trecea pe lângă mine, bunica mă ruga să citesc cu glas tare, să audă şi ea. Încercam să-i explic că nu se poate înţelege mare lucru ascultând doar fragmente, fără legătură între ele, dar bunica stăruia. Aşa-i citea ei