Costică, îmi spunea. Îi citea din orice carte pe care o avea în faţă, chiar dacă era manualul de fizică sau chimie. A trebuit să mă supun. Îmi aduc aminte că i-am citit frânturi din Călătoria unui român în Lună (al cărui autor l-am uitat de mult) şi din Ilderim al Reginei Măria.

  Bunica era măruntă, cu părul cenuşiu strâns în jurul tâm-plelor, cu ochii palizi. În anul acela, 1919, i-am văzut pe amân-doi pentru ultima oară. Nu m-am mai dus de atunci la Tecuci. Bunicii din Moldova, cum le spuneam, s-au stins câţiva ani mai târziu. Bunicul avea aproape nouăzeci de ani.

  M-am născut la Bucureşti, dar chiar în acel an tata a fost mutat cu garnizoana la Râmnicul Sărat, şi cele dintâi amintiri se leagă de acest oraş. O casă mare, cu multe încăperi, şi sal-câmi în dreptul ferestrelor. În fund, curtea şi apoi grădina, care mi se părea uriaşă, înecată sub pruni, caişi şi gutui. Cea mai veche amintire (cred că aveam mai puţin de trei ani): în grădină, cu fratele meu şi un câine mare, alb, Picu. Ne rostogoleam toţi trei în iarbă. Alături, pe un scăunaş, mama, stând de vorbă cu o vecină. Îndată după această imagine, o alta: pe peronul gării, seara, aşteptând o mătuşă de la Bucureşti. Lume multă. Aveam un corn, pe care nu îndrăzneam să-l mă-nânc, atât mi se părea de prodigios, şi-l păstram în mână, privindu-l, proclamându-l, lăudându-mă că-l am. Când intră trenul în gară, grupul nostru începu să se agite, şi rămân o clipă singur. Din nevăzut, izbucneşte un băieţaş de 5-6 ani, îmi smulge cornul, mă priveşte o clipă, zâmbind, duce cornul la gură şi dispare. Am fost atât de surprins, încât am amuţit, paralizat, parcă mi se revelase puterea monstruoasă a iscusimii şi îndrăznelii.

  Alte amintiri de la vârsta de 3-4 ani: plimbările cu trăsura către pădure sau viile din jurul Râmnicului. Când se oprea trăsura în marginea drumului, sub pomii încărcaţi, mă suiam pe capră şi culegeam prune brumării. O dată, în pădure, îna-intând pe brânci prin iarbă, m-am trezit pe neaşteptate în faţa unui guşter verde-albastru, strălucitor – şi am împietrit amândoi, privindu-ne. Nu mi-era frică, şi totuşi inima mi se zbătea. Eram covârşit de bucuria de a fi descoperit o asemenea vieţuitoare nemaiîntâlnită, de o atât de stranie frumuseţe.

  Dar mai cu seamă îmi amintesc de o după-amiază de vară, când toată casa dormea. Am ieşit din odaia noastră, a fratelui meu şi a mea, şi, de-a buşilea, ca să nu fac zgomot, m-am îndreptat spre salon. Aproape că nu-l cunoşteam, căci nu ni se îngăduia să intrăm decât la zile mari sau când aveam musafiri. Cred, de altfel, că în restul timpului uşa era încuiată cu cheia. Dar, de data aceasta, am găsit-o descuiată şi, tot de-a buşilea, am pătruns înăuntru. În clipa următoare, emoţia m-a ţintuit locului. Parcă aş fi intrat într-un palat din basme: storurile erau lăsate şi perdelele grele, de catifea verde, erau trase, în odaie, plutea o lumină verde, irizată, ireală, parcă m-aş fi aflat dintr-o dată închis într-un bob uriaş de strugure. Nu ştiu cât timp am rămas acolo, pe covor, respirând anevoie. Când m-am deşteptat, am început să înaintez cu grijă pe covor, ocolind mobilele, privind cu nesaţ măsuţele şi etajerele pe care se aflau aşezate fel de fel de statuete, ghiocuri, sticluţe de cristal, cuţite de argint, privind mai ales oglinzile mari, veneţiene, în ale căror ape adânci şi clare mă regăseam altfel, mai crescut, mai frumos, parcă eu însumi înnobilat de lumina aceea ajunsă acolo dintr-o altă lume.

  N-am povestit nimănui despre această descoperire. Simţeam, de altfel, că n-aş fi ştiut ce să povestesc. Dacă aş fi putut utiliza vocabularul adultului, aş fi spus că descoperisem o taină. Ca şi imaginea fetiţei de pe Strada Mare, puteam evoca oricând feeria aceasta verde, şi atunci rămâneam nemişcat, aproape nemaiîndrăznind să respir, şi regăseam beatitudinea de la început, retrăiam cu aceeaşi intensitate intrarea bruscă în paradisul luminii aceleia neasemuite. Exerciţiul acesta de recuperare a momentului epifanic l-am practicat mulţi ani şi regăseam întotdeauna aceeaşi plenitudine, în care mă lăsam să alunec ca într-o clipă fără durată, fără început şi fără sfâr-şit. În ultimii ani de liceu, când mă luptam cu lungi crize de melancolie, mai izbuteam încă, uneori, să regăsesc lumina de aur verde din acea după-amiază de la Râmnicul Sărat, dar, deşi beatitudinea era aceeaşi, era peste putinţă de suportat acum, îmi agrava prea mult tristeţea; căci, de data aceasta, ştiam că lumea din care făceau parte salonul şi perdelele de catifea verde, şi covorul pe care înaintam în genunchi, şi lumina neegalată era o lume pentru totdeauna pierdută.

  În 1912, tata a fost mutat cu garnizoana la Cernavodă. Am rămas acolo doi ani. În amintirile mele, timpul acela se desfăşoară, în plin soare, între Dunăre şi dealurile cărămizii cal-

  —* cinate, pe care creşteau măceşi şi flori mărunte cu petalele palide, uscate. Când am sosit, am fost încartiruiţi pentru câte-va luni într-unui din pavilioanele regimentului. Numai acolo creşteau alţi arbori în afară de salcâmi. Îmi amintesc tupilân-du-mă printre brazi şi pini maritimi, îmi amintesc de ronduri cu flori albastre. În amintirile mele, parcă numai colo, în parcul regimentului, ar fi fost cu adevărat umbră. Restul Cerna-vodei se afla întotdeauna sub soare.

  Curând, ne-am mutat într-o căsuţă aşezată în coapsa dealului. Aveam grădină cu boltă şi viţă de vie. Într-o zi, au început să sosească lăzile cu mobile de la Râmnicul Sărat, şi priveam fascinat cum tata, ajutat de ordonanţă, le desface pe rând, le ridică cu mare grijă capacul şi pipăie sfios cu mâna paiele, ajungând până la misterioase obiecte înfăşurate în jurnale, pe care le scotea încet, în timp ce toţi ne ţineam răsuflarea, ca să vadă dacă au ajuns intacte. Apăreau, pe rând, pahare de toate culorile, farfurii, ceşti, ceainice. La răstimpuri, tata se încrunta şi înjura în şoaptă, prelung, muşcându-şi mustaţa – apoi aşeza obiectul spart în lădiţa de alături, parcă nu s-ar fi