În toamna aceea, am intrat la grădiniţa de copii. Am fost mândru când am îmbrăcat şorţul cenuşiu şi m-am dus singur la şcoală. Învăţasem deja alfabetul, dar încă nu-mi dădeam seama la ce ar putea folosi. Nu mi se părea atât de interesant când am ajuns să silabisesc o-u, ou, bo-u, bou – nici chiar când am izbutit să citesc fără să mai silabisesc, Ţara noastră se numeşte România. Dar o dată am dat peste cartea de citire a fratelui meu, şi, după prima pagină, n-am mai putut s-o las din mână. Eram fermecat, parcă aş fi descoperit un joc nou. Căci cu fiecare rând citit aflam lucruri necunoscute şi nebănuite. Am învăţat numele judeţelor, ale râurilor şi ale oraşelor şi am aflat despre Daniil Sihastrul şi Mănăstirea Neamţului şi câte alte lucruri care mă uluiau, mă copleşeau prin vastitatea şi misterele lor. Dar după o săptămână, când am terminat cartea lui Nicu, am descoperit deodată că lucrurile nu erau atât de simple pe cât le bănuisem eu. Căci nu mai aveam la îndemână o a doua carte pe care s-o pot începe imediat. Tata avea vreo sutâ-două de volume frumos legate în piele, dar erau încuiate într-o bibliotecă cu geamuri. Nu puteam citi de-cât titlurile, şi nici pe ele nu le înţelegeam întotdeauna. Erau volume care se intitulau „roman”, şi a fost o lungă discuţie între părinţi dacă trebuie sau nu să-mi explice ce înseamnă acest cuvânt. Pentru încă mulţi ani, tata mi-a interzis să citesc „romane”. Pentru el, „romanul” era o carte oarecum imorală, căci implica fie adulter, fie aventuri într-o lume despre care nu se vorbea decât în şoaptă. Nici măcar nuvele nu-mi îngăduia să citesc. Singurele cărţi admise de el erau cele care purtau titlul sau subtitlul de Povestiri.

  Mi se îngăduise să citesc Basmele lui Ispirescu, amintirile şi povestirile lui Creangă, când a intervenit un episod care mi-a întristat toată copilăria. Intrasem în clasa I primară, şi tata îl poftise o dată pe învăţător, ca să se consulte asupra cărţilor pe care le-aş putea citi. Eram toţi trei în faţa bibliotecii, învăţătorul părea entuziasmat de cărţi şi, mai ales, de legăturile lor de piele. Răsfoind un volum de N. Iorga – îl văd şi acum, era Pe drumuri depărtate – a spus, arătându-mă: „Dar să nu-l lăsaţi să citească prea mult, căci îşi oboseşte ochii. Şi deja nu are ochi prea buni. L-am pus în banca întâi, şi totuşi nu vede întotdeauna ce scriu pe tablă.” „Văd, dacă fac ochii mai mici”, l-am întrerupt eu. „Asta înseamnă că ai ochi slabi, că ai să fii miop”, a adăugat învăţătorul.

  Descoperirea aceasta a însemnat o adevărată catastrofă. Tata a hotărât că nu trebuie să-mi mai obosesc ochii cu alte cărţi în afară de cele de şcoală. Nu mai aveam voie deci să citesc în timpul liber. De altfel, sursa lecturilor extraşcolare îmi fusese secată. Tata nu mai deschidea biblioteca cu geamuri şi nu mă mai lăsa să răsfoiesc volumele legate. Mai târ-ziu, mi-am dat seama că anii aceia au fost pierduţi. Setea mea de lectură o potoleam la întâmplare. Citeam ce-mi cădea în mână, romane în fascicole, Sherlock Holmes, Psaltirea, Cheia visurilor şi citeam pe ascuns, în fundul grădinii, în pod, în pivniţă (ca la Bucureşti după 1914). Cu timpul, lecturile acestea dezordonate şi fără noimă au început să mă plictisească, într-o zi, am descoperit că jocurile pe maidan sunt tot atât de pasionante ca şi romanele de aventuri. Am început să-mi petrec tot timpul liber pe maidanele Bucureştiului. De la maidanul Primăriei până la Obor, de la Dealul Mitropoliei până la gropile lui Ouatu, le cunoşteam pe toate şi aveam prieteni printre haimanalele şi bătăuşii tuturor mahalalelor. Dar astea se întâmplau mai târziu, după 1916, după ce tata se retrăsese cu regimentul lui în Moldova.

  Îmi aduc aminte de dealurile din jurul Cernavodei. Tata ne lua câteodată cu el. Urcam pe cărări arse, prăfuite, şerpuind printre scaieţi şi peliniţă, până ce ajungeam pe culme. De acolo, Dunărea se vedea până foarte departe, izvorând din-tr-un păienjeniş de sălcii şi aburi albăstrui. Tata nu era un expansiv. El, atât de prolix şi de pisălog când era vorba să ne „facă morală” (cum îi plăcea lui să spună), amuţea de câte ori ne aflam în situaţii noi şi delicate, oarecum în afara raporturilor de familie. Ne aşezam pe un tăpşan; tata îşi scotea chipiul, îşi ştergea fruntea cu batista, apoi începea să-şi răsucească mustaţa, zâmbind prelung. Îl ghiceam că este mulţumit şi-i puneam tot felul de întrebări. Uneori, îi puneam acele întrebări pe care ştiam că le aşteaptă de la băieţii lui. Ştiam că ne consideră inteligenţi şi înzestraţi cu tot felul de talente. (Credea, bunăoară, că eram amândoi muzicanţi de mare viitor, aproape nişte copii-minune.) Era fericit când, ascultând întrebările, îşi verifica încă o dată încrederea în inteligenţa noastră. Dar răspundea totuşi succint, aproape monosilabic, uneori încurcat.

  Ne întorceam pe alt drum, în aşa fel încât să cădem aproape de podul peste Dunăre. Uneori, aveam norocul să vedem trecând un tren de marfă, înaintând încet, ca o râmâ uriaşă. O dată, când coboram, a izbucnit de după peretele râpei o tătă-roaică de vârsta noastră şi, fără să spună un cuvânt, i-a întins tatei un buchet de flori albastre. Am privit-o tustrei cu mare uimire. Noi, băieţii, vedeam pentru întâia oară, de aproape, o fetiţă de tătar. Avea părul şi unghiile vopsite roşu şi purta şalvari. Tata a zâmbit, i-a mulţumit încurcat, a bătut-o cu palma pe umăr, a mângâiat-o pe păr, apoi, în cele din urmă, neştiind cum să-şi arate recunoştinţa, a scos chipiul şi l-a fâl-fâit de câteva ori în aer, salutând-o.

  Pe aceste dealuri urcam deseori, primăvara, cu şcoala întreagă, îmi aduc aminte de o excursie pe la sfârşitul lui martie. Era neaşteptat de cald. Ajungând sus, pe deal, mi-a fost sete şi, cum nimeni nu avea apă, am început să mănânc zăpadă; rămăsese destulă prin văgăuni, între râpe. Am zăcut apoi, bolnav, aproape două săptămâni.