class="p1">  Când mă întorceam de la şcoală, mi-era totdeauna sete. Căci veneam alergând, înfruntându-mă cu băieţii, bătându-ne cu ghiozdanele – şi ajungeam murdar şi'transpirat. Înainte de a prinde cineva de veste, beam pe nerăsuflate câteva căni, apă proaspătă de la cişmea. Libertatea aceasta am pierdut-o când părinţii s-au hotărât să ia o guvernantă cu care să vorbim franţuzeşte. Într-o zi, tata a cerut trăsura şi s-a dus la gară. S-a întors cu un fel de cucoană foarte brună, cu un neg mare, negru, pe obraz şi mirosind a tutun. Vorbea perfect româneşte şi îşi răsucea necontenit ţigări deasupra unei tabachere, pe jumătate plină cu tutun auriu. Am simţit chiar în seara aceea că părinţii, şi mai ales mama, erau dezamăgiţi. Guvernanta era prea bătrână, fuma prea mult şi nici măcar nu vorbea bine franţuzeşte. A rămas doar câteva săptămâni. Cred că pretextul despărţirii l-am procurat, fără să vreau, eu. Guvernanta hotărâse că nu mai am dreptul să beau apă când mă întorceam de la şcoală, pe motivul că eram transpirat. Nu mai aveam voie să mă apropii de cişmea, nici să intru în bucătărie sau în sufragerie. Până la masă, trebuia să rămân în odaia noastră, a băieţilor, care era totodată şi odaia guvernantei. Sufeream îngrozitor de sete. Într-o zi, profitând că rămăsesem singur în odaie, am început să cotrobăiesc. În dulap, am dat peste o sticlă pe care era scris „Acid boric”. Ştiam că soluţia asta se întrebuinţează ca dezinfectant, dar mi-era prea sete. Am băut aproape jumătate de sticlă. Nu m-am simţit rău decât mai târziu, şi atunci i-am spus mamei. Întins pe pat, pre-făcându-mă mai bolnav decât eram, ascultam, ca o mângâiere, dialogul amar, repede înăsprit între guvernantă şi mama.

  La Cernavodă, ca şi la Râmnicul Sărat, aveam trăsură cu cai. Deşi ofiţer de infanterie, tata avea mare slăbiciune pentru cai. Ne povestea prea arareori despre copilăria şi adolescenţa lui la Tecuci, dar nu uita niciodată să pomenească de caii pe care îi călărea fără şa şi despre şopârlele pe care le ascundea în sân şi le ducea acasă. Foarte probabil, pasiunea pe care am avut-o de copil pentru tot felul de animale am moştenit-o de la el. Şi e curios că singurul accident serios l-a avut datorită calului lui favorit. În timpul campaniei din 1913, a fost rănit uşor la umăr, dar calul, speriindu-se, s-a smucit brusc şi l-a trântit. Câteva luni, tata a purtat braţul în ghips.

  De trăsura noastră cu cai se leagă cea mai dramatică amintire din copilărie. Mama venea de la Bucureşti şi ne dusesem la gară s-o întâmpinăm. Ne întorceam toţi în trăsura încărcată cu valize şi pachete. Drumul către casă trecea prin faţa podului. Era o şosea zdrenţuită, cu praful de o palmă, şi la un moment dat cobora brusc, ca pe un povârniş. Nu mai ştiu de ce s-au speriat caii. Dar au luat-o la goană chiar când drumul începea să coboare. Zadarnic au încercat vizitiul şi cu tata să-i oprească trăgând, opintindu-se, de hăţuri. Trăsura parcă îşi ieşise din minţi. Se rostogolea la vale, trosnind şi huruind, plecându-se când pe două roţi, când pe celelalte două, săltând, împingându-se în cai, lovindu-i, asmuţindu-i. Mama începu să ţipe şi, nemaiştiind ce să facă, ne cuprinse cu o mână, iar cu cealaltă începu să zvârle pachetele. Gestul acesta mi se păru atât de nebunesc, încât îi cuprinsei genunchii şi începui s-o implor să nu le mai zvârle – căci bănuiam ce bunătăţi şi câte daruri sunt ascunse în pachetele acelea. Nicu se agăţase de braţul mamei, prea speriat ca să mai poată plânge. Mama m-a apucat cu celălalt braţ şi m-a tras lângă ea. Atunci am văzut: trăsura se îndrepta de-a dreptul spre râpa de lângă pod, care se prăvălea în Dunăre. Ani de-a rândul m-au urmărit acele clipe lungi, în care aşteptam să ajungem pe muchia prăpas-tiei şi să ne prăvălim. Îmi era frică, dar eram totodată fascinat de prăpastia pe care o vedeam, şi totuşi nu îndrăzneam să cred că totul se va sfârşi acolo. Mai târziu, când ne aminteam şi comentam aceste întâmplări, mama îmi spunea că, fără să ştiu, credeam şi aşteptam o minune.

  Sentinela de la pod a înţeles că din trăsură era peste putinţă de oprit caii şi a alergat înaintea lor. A apucat arma cu amândouă mâinile, a înălţat-o în aer şi a început să răcnească. Au mai sărit atunci încă doi soldaţi de pe pod. Împreună au izbutit să oprească trăsura la vreo câţiva metri de râpă. Tata a sărit jos şi i-a îmbrăţişat. Caii tremurau şi-şi zvâcneau capetele când într-o parte, când în cealaltă, parcă ar fi încercat, zadarnic, să alunge o nălucă.

  Cred că aceasta a fost ultima noastră plimbare cu trăsura. Vara am petrecut-o la Techirghiol, iar în toamna anului 1914, puţin după izbucnirea războiului, tata a fost strămutat la Bucureşti.

  După câte am înţeles mai târziu, tata a hotărât că trebuie să petrecem verile la Techirghiol, făcând băi de nămol, după ce a întâlnit din întâmplare câţiva copii scrofuloşi. Întâlnirea l-a deprimat nespus. S-a gândit imediat la copiii lui, mai ales că doctorul regimentului îi spusese că suntem „limfatici”. Ca să preîntâmpine o eventuală scrofuloză, ne-a dus la Techirghiol. Aveam cinci ani când, apropiindu-ne de gara Constanţa, am văzut, din tren, marea. Eram încă copleşit de această descoperire, când tata ne-a urcat în autobuz şi am pornit spre Techirghiol. Foarte curând, am pătruns într-un câmp de maci şi albăstrele şi a început să miroasă a flori uscate, a praf şi a sare. Aspiram surprins aerul acesta exotic. Apoi, a început să miroasă ghiolul, miros tare, greu, de pucioasă şi gudroane, dar tot atât de elixirant. După vreun ceas, autobuzul s-a oprit la hanul lui Vidrighin, la intrarea în Techirghiol. Ghiolul zăcea, scăzut şi uleios, între mlaştini de nămol. O trăsură a trecut pe lângă noi, ridicând o perdea de praf, prin care autobuzul şi-a făcut anevoie drum. Toţi pasagerii îşi apăsau batistele pe gură. Aşa am ajuns în centrul Techirghiolului.

  Pe atunci, în