1912, Techirghiolul era încă un sat, având doar câteva clădiri mai arătoase: un hotel modern, câteva hanuri, stabilimentul de băi fierbinţi, clădiri sumbre ale coloniilor de vacanţă şi patru-cinci vile. Sus, pe deal, nevăzute din şosea, se întindeau bordeie tătăreşti. În vara aceea, tata închirie pentru două luni o cameră spaţioasă într-o vilă. Toată familia făcea, dimineţile, băi calde de nămol. Ne întorceam apoi repede la vilă şi ne culcam din nou, ca să transpirăm. După-amiaza, trebuia să dormim din nou, cel puţin un ceas, ca să ne odihnim. Căci, spunea tata, băile fierbinţi ne epuizau şi de aceea erau atât de miraculoase, pentru că obosesc omul până la măduvă, iar după aceea, silindu-l să se odihnească, îl fac mai zdravăn şi mai sănătos.

  Tata a fost atât de cucerit de această primă experienţă, încât a hotărât, pe loc, că trebuie să avem o vilă a noastră, în care să putem petrece toată vara. Chiar în acel an, a găsit şi a cumpărat un teren sus, pe deal, şi, când ne-am reîntors vara următoare, ne aştepta acolo un început de vilă: două camere cu verandă şi o bucătărie în curte. Puţul încă nu era gata şi, câteva săptămâni, am fost siliţi să cărăm apa de la un vecin. Terenul era calcaros şi a trebuit să-l sfredelească cu dinamită, săpând mai mult de 15 metri până am dat de apă. De abia atunci a înţeles mama că tata s-a grăbit cumpărând un teren situat atât de sus pe deal. Puţul a costat tot atât cât o cameră. (E drept, aveam apa cea mai rece din tot satul, deşi era atât de tulbure, încât, înainte de a o putea bea, trebuia s-o lăsăm să se limpezească.) Costişa era atât de dreaptă, încât n-o putea urca nici o trăsură. De la autobuz, cu hamalii şi noi toţi încărcaţi cu pachete şi cutii, trebuia să urcăm cam un sfert de ceas. Pe arşiţă sau când ne întorceam de la băile de nămol, urcuşul era un chin. Dacă uitam ceva de cumpărat de la băcăniile de jos, din şosea, trebuia să aşteptăm aproape o jumătate de ceas, până ce unul din noi se ducea şi se întorcea în pas alergător.

  Dar spiritul de întreprindere al tatei nu s-a oprit aici. A socotit că, dacă va mai clădi încă o serie de odăi, le-ar putea închiria în timpul verii. Şi, după ce-şi vor scoate cheltuielile, din banii câştigaţi vor putea strânge zestrea surorii noastre, Cornelia, care se născuse cu câţiva ani înainte. În anul următor, „Vila Cornelia” avea şase odăi. Nu ştiu când şi cum au fost mobilate, dar puţin timp după ce-am venit noi au început să sosească şi chiriaşii. Zadarnic a încercat mama să se opună, tata avea planuri mari: grădini de zarzavat, pepinieră de flori, livadă cu pomi fructiferi. În timpul anului, venea de câte ori putea, de la Cernavodă sau de la Bucureşti, să sădească pomi şi să mărească grădina. Cumpărase încă un teren, în spatele şi în coasta vilei, pe care se gândea să clădească bucătării şi odăi de servitori (crezând că astfel va atrage chiriaşi bogaţi).

  Acestui entuziasm, i-a pus capăt intrarea României în război. Doi ani, n-am mai avut nici o ştire despre „Vila Cornelia”. Când ne-am dus din nou la Techirghiol, în vara lui 1919, n-am mai găsit decât zidurile. Unul din vecini spunea că vila fusese locuită şi apoi prădată de trupele bulgare. Dar o parte din mobilă am găsit-o mai târziu, risipită pe la casele din sat.

  Din acele dintâi vacanţe de vară la Techirghiol mi-a rămas şi acum amintirea amurgurilor târzii, pe care le aşteptam pe deal, printre euforbii şi melci. Se vedea ghiolul până la Eforie şi Tuzla, iar dincolo de el, ca un dig uriaş sprijinind cerul, se înălţa marea. Nu prea departe, pe mâna dreaptă, se aflau bos-tănăriile, de unde cumpăram pepenii verzi şi cantalupii. De cealaltă parte, nevăzute, se întindeau bordeiele tătăreşti. La căderea serii, se auzeau câinii şi venea dintr-acolo fumul acru de balegă arsă amestecată cu paie. Ani de-a rândul, fumul acesta înecăcios a întruchipat pentru mine prezenţa Dobro-gei, prolog la O mie şi una de nopţi.

  Când am ajuns la Bucureşti, la începutul toamnei 1914, casa din Strada Melodiei era încă în reparaţie. Câteva săptă-mâni, am locuit în casele bunicilor, la capătul bulevardului Pache Protopopescu. Casele acestea fabuloase le cunoşteam deja de mic copil. Fusesem pentru întâia oară într-o primăvară, când aveam vreo patru-cinci ani. Îmi rămăsese amintirea unei curţi enorme, întinzându-se între grajduri şi hambare, şi a unei nesfârşite livezi. Era într-adevăr nesfârşită; n-am ajuns la capătul ei decât după ce împlinisem opt ani. Am ajuns până acolo întovărăşit de Nicu şi de cea mai tânără dintre surorile mamei, Viorica, doar cu câţiva ani mai mare ca noi. Acolo, la capătul livezii, am dat peste câteva movile pe care crescuseră bălării, nişte coteţe vechi, pe jumătate putrezite, maldăre de cărămizi uitate şi un gard de lemn gata să cadă, susţinut pe alocuri de pari groşi înfipţi în pământ. Când am ajuns, ne-am suit toţi trei pe una din movile şi am privit peste gard. Nu se vedeau decât zarzări, pruni, gutui, aceiaşi pomi ca şi în livada bunicilor. Dar nu se mai auzeau găinile, nici câinii, ci numai zumzet de albine şi tot felul de zgomote mărunte, necunoscute.

  „Şi asta a fost a noastră”, ne-a spus Viorica.

  Cu vreo cincizeci de ani mai înainte, tot pământul acela fusese al străbunicului. Bulevardul Pache Protopopescu nu fusese încă tăiat, şi pe aici se întindeau livezi şi grădini de zarzavat. Oborul de vite era aproape. Casa bătrânească, din faţă, fusese cândva han. Odaia cea mare păstrase încă o parte din tejghele şi poliţele pe care se aflau căni de pământ, sticle, pahare. Într-un colţ al odăii, în spatele tejghelei, se afla ghiventul beciului. Bunicul cobora, la fiecare prânz, să scoată vin proaspăt din unul din butoaie.

  Mai târziu, din povestirile unchilor mei, fraţii mamei, am aflat că, după ce străbunicul renunţase să