mai ţină hanul, se mulţumise, vreo zece ani, cu o cârciumă. Unchiul Mitache îşi amintea de timpul când se întorcea de la şcoala primară şi găsea cârciuma plină, şi tată-său, bunicul meu, îl punea să recite poezii, ca să se însenineze geambaşii. Apoi, câţiva ani după moartea străbunicului, bunicii au renunţat şi la cârciu-mă. Familia se înmulţise simţitor şi au trebuit să clădească alte câteva camere suplimentare. Bunicii au avut paisprezece copii, dar trei au murit cât erau încă sugaci. Fata cea mai mare, Didina, era măritată de câţiva ani, când bunica a mai adus pe lume ultimii doi copii, pe Viorica şi Traian. Când am venit noi să locuim pe bulevardul Pache Protopopescu, tocmai se clădise, în spatele fostului han, încă o casă, în care trăiau trei din unchii mei.

  Mai târziu, am aflat o parte din povestea străbunicului. Tatăl lui venise de copil la Bucureşti, muncise câţiva ani argat la grajdurile de la barieră, ajunsese vizitiu de diligentă, apoi geambaş, şi în cele din urmă cumpărase nu ştiu câte hectare de grădină şi-şi clădise hanul. Nimeni nu ştia exact să-mi spună de unde venise străbunicul. De Ia Dunăre, spunea unchiul Mitache. De la Olt, pretindea una din mătuşi, şi-mi spunea chiar numele satului: Arvireşti. Drept dovadă îmi amintea că pe mama o chema Ioana Arvira. În orice caz, îmi plăcea să mă ştiu descinzând dintr-o familie de răzeşi moldoveni şi un hangiu de la Dunăre sau de la Olt. Tatăl bunicului din Tecuci fusese răzeş, şi mă mândream că eram doar la a treia generaţie de la opinci, că, deşi născut şi crescut la oraş, eram încă atât de aproape de „talpa ţării”.

  Când, adolescent, au început să mă încerce crizele de melancolie şi tristeţe, îmi spuneam că astea fac parte din zestrea mea moldoveana. Uneori, mă răzvrăteam împotriva acestei aplecări către visătorie şi contemplaţie, a tendinţei de a mă întoarce în trecut şi a mă lăsa doborât de amintiri – mă răzvrăteam împotriva sângelui meu moldovenesc şi chemam în ajutor zăcămintele de energie ale familiei mamei, spiritul de aventură, puterea de muncă şi dârzenia, vitalitatea aproape vulgară a crescătorilor de cai de la Dunăre. Într-una din aceste revolte contra melancoliei, am scris şi publicat în „Cuvântul”, din 1927, când eram deja student, un foileton: împotriva Moldovei, care a stârnit o lungă polemică. Evident, simplificam prea mult lucrurile. Dar continuu totuşi să cred că aceste două eredităţi s-au înfruntat necontenit în adâncurile fiinţei mele, ajutându-mă astfel să cresc, învăţându-mă să nu mă identific complet cu niciuna dintre ele; în cele din urmă, si-lindu-mă să-mi capăt un altfel de echilibru, pe care să-l do-bândesc plecând de la alte date şi utilizând alte mijloace.

  Nu ştiu cum s-au cunoscut părinţii mei. Când s-au căsătorit, tata era flăcău tomnatec; avea vreo cincisprezece ani mai mult ca mama. În fotografia nupţială, de prin 1904, tata nu arăta cei 35 de ani pe care îi avea, cu toate că era deja pleşuv. Brun, uscat, cu mustaţa neagră, în furculiţă, cu sprânce-nele groase şi ochi oţeliţi, pătrunzători, tata părea că nu îm-bătrâneşte. Avea o mare rezistenţă fizică. La 70 de ani, umbla pe jos de la un capăt la celălalt al Bucureştiului şi nu putea rămâne o clipă locului; îşi găsea necontenit de lucru, în casă, în pivniţă, în curte. Era de felul lui frugal, dar la petreceri mânca şi bea cât cinci. După ce-a ieşit la pensie şi s-a hotărât să se ocupe serios de educaţia noastră, ajunsese obositor; i se părea că trebuie să ne înveţe necontenit cum să ne purtăm şi mai ales, cum îi plăcea lui să spună, să ne „facă morală”. În ultimii ani de liceu, aproape la fiecare masă ne ţinea o lungă predică, de altfel necontenit întreruptă de interjecţiile şi glosele exasperate ale mamei.

  Despre părinţii mei, dar mai ales despre mama, voi avea mereu de spus în decursul acestor amintiri. Deocamdată, aş vrea doar să adaug că, la instalarea noastră definitivă la Bucureşti, mama era încă foarte tânără, nu împlinise încă 30 de ani. Pe atunci, era frumoasă şi încă elegantă, dar puţini ani mai în urmă, în timpul ocupaţiei germane şi imediat după război, când am sărăcit, mama a renunţat treptat la eleganţă şi cochetărie. La 35 de ani, a hotărât că nu mai e tânără, că are copii mari şi că trebuie să trăiască numai pentru ei. N-a mai vrut să-şi cumpere nimic pentru ea, şi ducea singură toată casa, renunţând, vreo zece ani, chiar la o biată slujnică de la ţară, ca să-şi poată ţine copiii la liceu şi universitate. În schimb, îmi dădea întotdeauna oricâţi bani îi ceream ca să-mi cumpăr cărţi. Am ghicit mai târziu că prin mine îşi îndestula, într-un anumit fel, setea de lectură pe care o avusese în prima tinereţe. I-a plăcut întotdeauna să citească, dar, după ce s-a retras tata cu regimentul în Moldova şi ea a rămas singură cu noi, răgazul pentru lectură se împuţina din zi în zi. Păstrase totuşi câteva cărţi de căpătâi, şi nu se culca niciodată fără să deschidă Psaltirea, Anna Karenim sau Poeziile lui Eminescu.

  În tot timpul copilăriei şi al adolescenţei, familia mamei a constituit un univers inepuizabil, plin de secrete, bogat în surprize. Erau, înainte de toate, casele din bulevardul Pache, odăile acelea de stiluri şi secole diferite, de la odaia cea mare, care fusese ospătăria hanului şi, mai târziu, cârciumă – încăpere întunecată, afumată, cu tavanul jos, cu pereţii acoperiţi de scoarţe, mirosind a vin, a gaz şi a cojoace de oaie (bunicul purta încă cojoc şi căciulă), până la odăile noi din spate, clădite cu ferestrele la răsărit, scăldat în soare, cu mobilă „modernă” şi urâtă; cu paturi înalte, prevăzute în cele patru colţuri cu globuri mici, strălucitoare, de alamă. Mai erau, apoi, odăile mătuşilor mele, legate de fosta ospătărie printr-un coridor îngust şi întunecat. In acea toamnă 1914, dormeau acolo, în trei odăi, cinci mătuşi, cea mai mare de vreo douăzeci de ani, cea mai mică de zece. Acolo începea o