altă lume. Era un microcosmos de perne şi pufuri şi coşuri întregi cu voaluri de mătase şi panglici, reviste ilustrate, cărţi poştale colorate, fel de fel de cărţi, de la manualele clasice ale gimnaziului „Notre-Dame de Sion” ale celor mai tinere, la romanele lui Rădulescu-Niger, Decameronul sau romanele în fascicule ale celor ce aşteptau să se mărite. (Dar curând a venit războiul, fraţii lor s-au retras în Moldova, iar cea mai mare dintre surori, Mărioara, nu s-a măritat decât în 1919.)

  Era, mai ales, pivniţa mare şi veche, pivniţa hanului înfundată cu butoaie de vin, putini cu brânză sau cu murături, găleţi şi alte nenumărate obiecte pe care încercam să le ghicesc, la flacăra plăpândă a luminării, când mă lua bunicul cu el să aducem vin. Erau, apoi, în curte, magaziile şi hambarul părăsit şi urmele grajdurilor devenite acum şoproane. Într-un colţ, descoperisem cabrioleta, în jurul căreia inventam atâtea jocuri. Dar, când am venit noi, caii fuseseră vânduţi şi câţiva ani în urmă, în timpul războiului, a dispărut şi cabrioleta.

  Cu acelaşi fior pătrundeam în istoria familiei mamei, plină de taine şi de ascunzişuri. Prima descoperire a fost că mai aveam un bunic, tatăl adoptiv al mamei, căruia i se spunea Unchiul Mare. Familia mamei se numea Vasilescu, dar mama fusese înfiată de Unchiul Mare şi-şi schimbase numele în Stoe-nescu. Cred că acest unchi era fratele sau fratele vitreg al bunicii. Nu ştiu nimic de trecutul lui, pentru că, atunci când am sosit noi la Bucureşti, aproape toată familia era certată cu el. Ştiu doar că, datorită insistenţei lui, mama urmase liceul la „Notre-Dame de Sion”, şi casa din Strada Melodiei îi fusese dăruită tot de el. Nu ştiu de ce s-au certat. Probabil pentru că Unchiul Mare se recăsătorise la bătrâneţe cu o femeie slăbuţă, foarte oacheşă şi cu un neg mare deasupra buzei. Familia mamei o socotea de felul ei ţigancă. În orice caz, nimeni din familie nu-i vizita în afară de tata. Şi poate el o făcea numai pentru că trebuia să ne întovărăşească pe noi, copiii. O dată, de două ori pe an, mama ne îmbrăca cu hainele cele mai frumoase şi ne spunea că trebuie să mergem la Unchiul Mare. Mi-l amintesc anevoie, căci l-am văzut doar de câteva ori, şi a murit la începutul războiului. Era foarte bătrân, dar se ţinea drept, înalt, şi era cu totul diferit de bunicul din bulevardul Pache. Era îmbrăcat totdeauna elegant, în timp ce bunicul purta pantaloni largi, cămaşa descheiată la gât şi cojoc şi drept batistă folosea basmale roşii.

  Un alt mister îl alcătuia meseria unchilor mei, fraţii mamei. Curând, aveamţsă descopăr că cei mari – Mitache, Pe-trică şi Nae – lucrau într-un magazin de fierărie din Calea Moşilor, aproape de Biserica „Sf. Gheorghe”. Era un magazin uriaş, cu intrarea pe două străzi. De câte ori mă duceam acolo, mă întâmpinau camionagii încărcând sau descărcând tablă, drugi de fier, lădiţe cu cuie. Firma magazinului era „Borănes-cu şi Succesorii”. N-am ştiut niciodată cine fusese Borănescu, dar succesorii erau unchii mei mai mari. Mitache avea pe atunci vreo 30 de ani. Era blond, nu prea înalt, cu mustaţa roşcată. Mai târziu, avea să se îngraşe, căci îi plăceau mâncă-rurile alese, vinurile bune, ospeţele nesfârşite cu prietenii şi lăutari. Se înţelegea bine cu mama şi, după ce s-a întors din Moldova, în 1918, a locuit la noi, în Strada Melodiei, vreo doisprezece ani, până ce s-a însurat. Dar căsătoria n-a durat mult şi, prin 1935, unchiul Mitache s-a reîntors să locuiască în căsuţa unde se retrăseseră părinţii mei.

  Acestui unchi îi datorez mai mult decât i-aş fi putut răsplăti, în tot cursul liceului, mi-a fost confident şi mecena, iar când am plecat în India, el mi-a dat bani de drum. Până prin 1916, era un om bogat. Războiul şi, mai târziu, trustul fierului l-au sărăcit treptat. Destinul lui a fost, de altfel, al întregii familii. Când s-a întors din Moldova şi a îmbrăcat hainele civile, tata a înţeles că nu va putea ţine trei copii la şcoală dintr-o pensie de căpitan. Din fericire, ne rămăsese casa din Strada Melodiei. Foarte curând, am închiriat-o, şi noi cinci ne-am mutat definitiv în cele două odăi de la mansardă. Asta s-a petrecut în 1919, când aveam 12 ani. Eram obişnuiţi de altfel, pentru că trăisem acolo, mama şi cei trei copii, de când Bucu-reştiul fusese ocupat de trupele austro-germane şi casa întreagă fusese rechiziţionată. Mansarda aceea a avut o importanţă hotărâtoare în viaţa. Mea. Mi-e greu să mă închipui cel care am devenit mai târziu, cel care sunt încă şi astăzi, fără aceste două odăiţe scunde, vopsite cu var, cu ferestruici mărunte (una din ele rotundă ca la o cabină de vapor), cu o sobă de cărămidă nemaivăzută, căci avea gura într-o odaie şi trupul în odaia cealaltă. A fost marele noroc al adolescenţei şi tinereţii mele că am putut locui doisprezece ani acolo, că, mai ales, am putut locui ultimii cinci-şase ani singur.

  RĂZBOIUL LA NOUĂ ANI.

  Casa din Strada Melodiei nr. 1 a fost dărâmată prin 1934-35 şi pe locul ei s-a înălţat un bloc masiv cu cinci etaje. Grădina şi casa se întindeau pe trei străzi: Melodiei, Domniţei şi Călăraşi. Intrarea principală era prin Strada Melodiei. Intrai într-o curte pietruită; pe dreapta, se întindea grădina, pe stânga aripa nouă a casei, în care se pătrundea urcând câteva trepte de piatră apărate de o marchiză ca un evantaliu de sticlă. Dar pe acolo intrau doar oaspeţii, în timpul ocupaţiei ofiţerii austro-germani încartiruiţi, iar după război, chiriaşii. Noi, ca şi familia şi prietenii, urcam pe o altă scară, mai modestă, care ducea într-un coridor-galerie. În acest coridor se înşiruiau, spre stânga, baia, bucătăria, o odăiţă, care a devenit mai târziu odaia de culcare a părinţilor, şi sufrageria. Aceasta din urmă făcea parte din aripa nouă, care cuprindea un enorm salon, un birou, o odaie de musafiri şi două mari dormitoare. La dreapta coridorului, se deschidea o uşă care ducea într-un apartament separat, alcătuit dintr-o mare odaie