Cele două aripi ale casei alcătuiau un unghi drept şi, între braţele unghiului, se întindea grădina, neobişnuit de mare pentru cartierul în care se afla, la câteva sute de metri doar de statuia Rosetti. Era înconjurată de un zid scurt de ciment, din care se înălţa grilajul de fier în formă de lance. Tufe de liliac, unele înalte şi dense ca un arbore, alcătuiau în colţul cel mai depărtat al grădinii, acolo unde Strada Melodiei se întâlnea cu Strada Domniţei, un fel de boschet. Apărate de o perdea, se aflau o bancă, scaune de fier, o masă.

  Când ne-am instalat în Strada Melodiei, reparaţiile încă nu se sfârşiseră. În odăile din aripa nouă, se zugrăveau pereţii, iar în sufragerie se schimba parchetul. Când mă întorceam de la şcoală, aveam întotdeauna lucruri noi de descoperit: o altă odaie proaspăt zugrăvită, alte mobile descărcate, lăzi şi lădiţe goale pe cale de a fi coborâte în pivniţă. Căci aici aveam două pivniţe. Una din ele se întindea sub aripa nouă. Era adâncă, cu nisip pe jos, şi era împărţită în mai multe încăperi. În primele trei, se ţineau lemnele, cărbunii, butoaiele cu vin şi murături. Dar, în fund, mai era încă o odaie, în care luminările pâlpâiau scurt şi se stingeau, pivniţă plină de mistere şi de spaime, pe care n-am cunoscut-o cu de-amănuntul decât mulţi ani în urmă.

  Cealaltă pivniţă fusese împărţită în două, cea mai mare parte fiind transformată în subsol. În fund, era o cameră cu ciment pe jos, care servea drept spălătorie şi în care mi-am instalat mai târziu laboratorul. Avea o baie mare de zinc în care nu curgea decât apă rece. În ultimele clase de liceu, în după-amiezile de vară, când mansarda se încingea într-atât, încât nu mai puteam suporta arşiţa nici gol, coboram uneori aici şi mă înfundam, câteva clipe, în baia plină, îngheţată. Parcă m-aş fi zvârlit într-un lac dintr-o peşteră de munte.

  Nu-mi aduc decât vag aminte de camera în care am dormit aproape doi ani, înainte de a ne strămuta în mansardă. Era una din odăile mari, luminoase, cu ferestrele în strada Călăraşi, în care s-a instalat mai târziu un ofiţer bucovinean din armata austriacă. Îmi amintesc doar mirosul de zugrăveală proaspătă şi soarele puternic, care ne deştepta dimineţile.

  Trecusem acum în clasa a Ii-a primară, la şcoala din strada Mântuleasa. Era o clădire mare, robustă, străjuită de castani, cu o curte vastă în spate, în care ne jucam în timpul recreaţiilor. Directorul avea un băiat cocoşat, student la medicină, cu care ne întâlneam adesea pe drum. El a observat cel dintâi că eram destul de miop şi a încercat să mă înveţe cum să citesc fără să-mi obosesc ochii. Citeam şi acum ce-mi cădea sub mână, pentru că biblioteca tatei îmi era interzisă. Dar, pe nesimţite, mă desprindeam de patima cititului. Aveam atâtea alte lucruri la îndemână. Prin faţa casei, trecea tramvaiul cu cai. Venea de la statuia Rosetti şi chiar în dreptul casei noastre îşi încetinea mersul ca să cotească spre strada Călăraşi, împreună cu Nicu, iar mai târziu cu câţiva prieteni de seama mea, îl aşteptam cuminţi în faţa porţii, prefăcându-ne că stăm de vorbă. Dar îndată ce tramvaiul făcea cotul, alergam după el şi ne agăţăm, pitindu-ne ca să nu ne observe taxatorul. Aveam de altfel grijă să fim întotdeauna cu capul gol, nu cumva să ne poată confisca taxatorul şepcile.

  Ani de zile, jocul acesta m-a fascinat. Ajunsesem mare meşter şi începeam să învăţ cum să mă caţăr, din mers, chiar de tramvaiul electric nr. 14. Mă plimbam aşa agăţat, de la statuia Rosetti până la Brătianu, şi înapoi. Uneori, mă prindea taxatorul şi mă trăgea de urechi, dar acceptam cu mândrie riscul acesta. O singură dată m-am simţit vinovat şi umilit, când mama s-a întors acasă tristă, abătută, şi ne-a spus: „Erau doi domni lângă mine, în tramvai, şi, când v-au zărit, unul din ei a spus: iată şi haimanalele Căpitanului! Mai mare ruşinea!” a adăugat ea, oftând.

  Asta se petrecea mai târziu, când tata se retrăsese cu regimentul în Moldova. Îmi aduc aminte cât am fost de tulburat. Aş fi preferat orice altfel de pedeapsă. Dar, câteva zile după aceea, uitasem – şi mă întorceam la jocul meu favorit.

  În acei doi ani cât a stat cu noi la Bucureşti, tata a avut timp să descopere că, în afară de talentul meu de pianist – pe care îl considera excepţional – aveam şi o voce fără pereche, îmi aducea necontenit romanţe, doine şi arii de operetă, pe care învăţam să le cânt acompaniindu-mă singur la pian. Entuziasmat de vocea mea de sopran, tata hotărâse că trebuie să încep şi lecţii de canto. Nu ştiu la ce profesor s-a dus, dar s-a întors abătut acasă. Maestrul îl sfătuise să aştepte să mi se schimbe vocea şi să se reîntoarcă, aducându-mă şi pe mine, când voi avea 16-l7 ani.

  În acei ani, tatei îi plăcea să creadă, şi uneori credeam şi eu, că voi ajunge un mare pianist. Stăruia să exersez cel puţin un ceas-două pe zi, socotind că se poate ajunge un virtuoz atât de uşor. De fapt, talentul meu era destul de modest. Aşa cum am înţeles mai târziu, aveam o ureche perfectă (auzeam o notă falsă chiar în fanfara de 50 de persoane a Liceului „Spiru Haret”) şi aveam destulă sensibilitate, multă imaginaţie. Dar ceea ce îmi lipsea cu desăvârşire era memoria. Repetam de zece, cincisprezece ori o melodie simplă, şi tot nu eram în stare s-o memorez fără greş. Poate şi mai grav: n-am izbutit niciodată să-mi însuşesc tehnica unui adevărat pianist. Nu aveam destulă răbdare şi scurtam pe cât puteam timpul consacrat gamelor. Îndată ce-am izbutit să cânt sonatele lui Bee-thoven, am început să descifrez concertele lui Rahmaninov, şi de-atunci am prins acest obicei: rămâneam ceasuri întregi la pian, improvizând variaţiuni pe câte o melodie din Rahma-ninov.

  Când am ajuns să cânt de