la un capăt la altul concertele lui Rahmaninov, ştiam că nu voi ajunge niciodată un bun pianist, dar iubeam prea mult muzica pentru a putea renunţa la cele câteva ceasuri de pian pe zi. Asta se întâmpla mai târziu, când eram la „Spiru Haret” şi mă „produsesem” la toate serbările liceului, ba dădusem chiar un concert împreună cu Nicu. Cred că acest concert a fost ultimul act de autoritate al tatei. Era după întoarcerea lui din Moldova. Aveam un profesor de pian destul de generos, care s-a lăsat convins de entuziasmul tatei şi a acceptat să mă prepare pentru un concert public. Tata a închiriat o sală pe Bulevardul Academiei, a tipărit afişe şi, fiind acum la pensie şi având tot timpul liber, s-a ocupat singur de distribuirea biletelor. Cred că majoritatea biletelor le-au cumpărat rudele, prietenii şi foştii lui camarazi ofiţeri. În după-amiaza concertului, sala era totuşi pe jumătate goală. În partea întâi, am cântat câteva bucăţi împreună cu Nicu şi Sonata „Patetica”. Am cântat-o mult mai prost decât o cântam acasă, şi asta m-a descurajat. Partea a doua a concertului a fost detestabilă. Îmi era ruşine. Şi totuşi, au apărut câteva cronici în care se vorbea despre un talent care promite.

  Târziu, în timpul studenţiei, am simţit că orele pe care le consacram pianului erau ore pierdute pentru studii. Trăiam atunci o perioadă de febrilitate şi exces şi nu mai ştiam cum să găsesc timp (ajunsesem să dorm câteva ore pe noapte). Iar, pe de altă parte, simţeam că mă risipesc prea mult şi mi-era teamă că dispersarea aceasta frenetică mi-ar putea fi fatală. Atunci m-am hotărât să renunţ la pian. La început, mi-a fost greu. Coboram din mansardă, mă duceam în salon şi dam târcoale pianului. Uneori, îl deschideam şi cântam câteva lieduri. Cu timpul, am început să mă obişnuiesc, mai ales că destul de curând după aceea am plecat pentru trei luni în Italia. Doar în 1929-l930, la Calcutta, n-am mai putut rezista, în pensiunea doamnei Perris din Ripon Street se afla un pian şi, îndată ce l-am văzut, m-am aşezat în faţa lui şi-am cântat câteva ceasuri tot ce-mi mai aduceam aminte şi ce mai puteam improviza după trei-patru luni de aproape totală întrerupere. Am scris apoi acasă, să-mi trimită bucăţile mele favorite. A fost ultima zvâcnire a vocaţiei mele de pianist.

  Îmi plăcea să mă duc la Şcoala Mântuleasa. Învăţam acolo tot lucruri pe care le cunoşteam deja. Căci, o săptămână după ce începuse şcoala, citisem deja manualul. Doar în toamna anului 1916 lucrurile s-au desfăşurat altfel. Eram în clasa a IV-a primară şi, înainte de a se deschide şcoala, România intrase în război. Ca toată lumea, marcam cu steguleţe tricolore pe o hartă înaintarea trupelor române în Ardeal. Unchii mei fuseseră mobilizaţi, dar, cu excepţia celui mai tânăr, rămăseseră toţi la Bucureşti. Apoi, am aflat de dezastrul de la Turtucaia. Stătea atunci la noi o prietenă de la Cernavodă, care tocmai îşi pierduse soţul, colonel pensionar. Băiatul ei, proaspăt sublocotenent, era în garnizoana de la Turtucaia. Într-o zi, i-a venit vestea că murise. Nu-mi mai aduc aminte cum a reacţionat pe loc. A mai rămas la noi câteva săptămâni, apoi s-a mutat în cealaltă parte a Bucureştiului. Dar venea adesea să ne vadă şi continua să vorbească despre fiul ei, sublocotenentul. Spunea: „Acum ar fi împlinit 24 de ani. Acum ar fi luat concediu. Acum şi-ar fi găsit o fată, s-ar fi logodit. Acum ar fi fost înaintat locotenent.”

  Nopţile, auzeam sergentul de stradă strigând: „Stinge lumina!” Apoi, într-o noapte, au început să sune clopotele de la Mitropolie şi curând am auzit tunurile antiaeriene. Venea ze-pelinul. A continuat să vină aşa, în fiecare noapte. Plutea leneş pe deasupra Capitalei, zvârlea câteva bombe, apoi dispărea îndreptându-se spre Dunăre. Tata şi unchiul stăteau în grădină, ca să vadă cum îl vor da jos obuzele antiaeriene. Într-o noapte, ne-a chemat şi pe noi şi ni l-a arătat. Aşa cum îl prinseseră reflectoarele şi-l întovărăşeau în cursa lui leneşă pe cer, părea un trabuc uriaş. O dată, s-a răspândit zvonul că ar fi fost atins de un obuz şi ar fi căzut, în flăcări, pe malul bulgăresc al Dunării.

  Când veneau aeroplanele germane, mama ne silea să co-borâm în pivniţă. Semnalul îl dădeau clopotele de la Mitropolie, şi apoi se auzeau şi clopotele celorlalte biserici, întocmai ca în noaptea de înviere. De obicei, avioanele veneau către sfârşitul dimineţii, puţin timp înainte de masă. Le zăream, ca pe nişte porumbei argintii, sticlind în soarele cald de septembrie, urmăriţi de nouraşii albi ai obuzelor. Câteva baterii erau instalate pe maidanul Primăriei, lângă statuia lui Brătianu, la vreun kilometru de casa noastră. Auzeam pocnetele scurte, surde, ale tunurilor şi auzeam uneori schijele căzând pe case şi pe trotuare. O dată, mă dusesem să cumpăr ceva de la un magazin de pe bulevardul Brătianu. Când s-a dat alarma, am pornit în grabă spre casă, cu coşul încărcat sub braţ. Dar foarte curând au început să cadă schijele, şi un sergent m-a fluierat. Am intrat într-un gang. Se mai aflau câţiva trecători refugiaţi acolo. La răstimpuri, cineva se încumeta să iasă pe trotuar, privea cerul şi ne informa de ce se mai în-tâmplă. Deodată, am simţit o explozie, cu totul deosebită de celelalte, ca şi cum bomba ar fi căzut foarte aproape. Când, după o jumătate de ceas, m-am întors acasă, am văzut unde căzuse: în veranda unei case de pe Strada Melodiei. Câţiva răniţi şi un bărbat ucis. O schijă îi retezase capul. Am fost a doua zi, cu mama, să-l văd. Era întins pe o masă între flori, cu capul prins neîndemânatec de trunchi şi bandajat.

  Aflam mereu de înfrângeri, dar nu mă îndoiam de biruinţa finală a trupelor româneşti. Ca toţi cei care trecusem prin clasele primare, credeam că armata noastră e invincibilă. În-frângerile, dacă erau cu adevărat reale, se datorau exclusiv greşelilor generalilor.

  Tata se întorcea acasă tot mai posomorit. Când am aflat că unchiul Costică părăsise Capitala, am înţeles că situaţia