se agravase simţitor. Pentru că era mobilizat ca şofer al colonelului Sideri, unchiul Mitache credea că are informaţii sigure. Ne încuraja, asigurându-ne că o mare bătălie este în pregătire. Dacă o câştigăm, Capitala este salvată. Tata ne mai spunea că vor fi lupte şi în jurul Bucureştiului, că forturile vor rezista, în cel mai rău caz, câteva zile.

  Noi, băieţii, ne pregăteam de asediu. De altfel, deja de câteva săptămâni aveam sentimentul că particip la război. Pe la mijlocul lui septembrie, fusesem chemaţi la şcoală. Ni se spusese să aducem ziare vechi, ace de cusut şi un mosor cu aţă albă. Un tinerel ne-a întrebat dacă ştim să coasem, şi apoi ne-a explicat despre ce era vorba. Curând va veni iarna, ne-a spus el, şi soldaţii noştri au nevoie de haine călduroase. S-a dovedit că hârtia ţine cald. Trebuie să facem cămăşi de hârtie şi ne-a explicat cum să le croim şi cum să le coasem. La început, câteva zile, croia numai el singur. Lua mai multe jurnale, le aşeza bine unul peste altul şi tăia un semicerc la marginea de sus. Noi coseam apoi marginile (erau uneori cinci, şase foi, şi mergea greu: se rupea acul, ne înţepam, rupeam hârtia). Două asemenea feţe erau cusute împreună, în aşa fel încât alcătuiau un soi de pieptar.

  Vedeam adesea cercetaşi purtând la braţ o bandă albă cu o cruce roşie, semn că erau sanitari. Mi-ar fi plăcut să am câţiva ani mai mult să pot fi şi eu utilizat într-un spital de campanie. Ispita era prea mare, şi până la urmă n-am putut rezista. Am găsit undeva o bucată de postav roşu, am croit o cruce şi am cusut-o pe o bandă albă. Uneori, punându-mi-o la braţ, ieşeam pe furiş în stradă. Mi se părea că trecătorii mă privesc mişcaţi.

  Aşa mă aflam o dată în poartă, când în faţa mea s-a oprit o maşină. Unchiul Mitache a sărit grăbit, fără să mă vadă, şi a intrat în curte. Târziu, m-am auzit strigat. Înţelesei că mama plânsese, dar m-am prefăcut că n-am observat nimic. Unchiul ne-a sărutat pe toţi, apoi a apucat valiza şi s-a îndreptat spre maşină. „E mare prăpăd”, ne-a spus când a pornit maşina.

  Tata a plecat a doua zi, tot în grabă. Speram până în ultimul moment că ne va lua cu el în Moldova, aşa cum fusese vorba când se răspândiseră la Bucureşti primele zvonuri despre atrocităţile bulgarilor. Ştiam, de asemenea, că şi cerce-taşii se pregătesc să se retragă împreună cu trupele şi niciodată n-am suferit mai mult că nu împlinisem încă zece ani. (Auzisem că nu poţi fi cercetaş înainte de zece ani.) Nu mai ştiu cum a decurs despărţirea de tata. Încercam să mă simt trist, zdrobit. În fond, eram mândru de el, de uniforma lui de campanie, de revolverul pe care îl purta la centiron. Ordonanţa îi dusese lada de campanie în curte şi aştepta lângă ea. În faţa porţii, tata nu uită să ne mai dea încă o dată sfaturi, să ne spună cum să ne purtăm.

  Toată noaptea aceea, s-au auzit explozii şi bubuituri. În mai multe locuri, cerul se înroşise şi începuse să pâlpâie. Săriseră în aer forturile şi arsenalul, am aflat a doua zi. A fost o noapte lungă, grea, parcă anevoie de urnit din loc. Dar, când s-a făcut dimineaţă, totul părea ca mai înainte. La şcoală, clasa era pe jumătate goală şi, după vreun ceas de aşteptare, a venit directorul şi ne-a spus să ne ducem acasă. Ne-a spus că Bucureştiul a capitulat şi că foarte probabil intrarea trupelor inamice va avea loc a doua zi.

  În acea după-amiază, un sergent ne-a adus proclamaţia primarului, în care se mai spunea că armele de orice fel trebuie depuse la comisariat în 24 de ore şi că anumite locuinţe vor fi rechiziţionate pentru încartiruirea trupelor austro-ger-mane. Ne-am sfătuit îndelung, mama, noi şi Lina – una din surorile mamei care venise să locuiască la noi – ce să facem cu puşca de vânătoare şi cu pistoalele vechi pe care le aveam, j Am hotărât să păstrăm puşca şi să zvârlim pistoalele. Târziu, j în noaptea aceea, cu teamă şi exaltare, le-am dat drumul într-o gură de canal.

  În dimineaţa următoare, trupele austro-germane au început să pătrundă în Bucureşti. Am văzut şi eu capul coloanei când ajunsese în dreptul statuii Rosetti. Un detaşament de ulani, pe cai mari, albi, înainta la pas, cu lăncile rezemate în tureatca cizmei. Priveau zâmbind, obosiţi, grupul de copii şi curioşi de pe trotuare. Mi s-a părut mie sau am văzut aievea o fetiţă făcând un pas înainte şi întinzând un buchet de flori? Am simţit cum lumea din jurul meu se frământă nedumerită. „Trebuie să fie nemţoaică”, şopti cineva. Se auzeau – grele, pietroase – copitele cailor tăind tăcerea de pe bulevard. După ce s-au depărtat şi a venit rândul batalioanelor de bavarezi, m-am întors acasă.

  În după-amiaza aceea, am descoperit că mă pot consola, că mă pot răzbuna chiar. S-a întâmplat aşa. Mi-am închipuit că într-un lan de porumb din marginea Bucureştiului se as-cunseseră câţiva soldaţi români. La început, erau neînarmaţi, sau aproape; dispuneau de o singură carabină, de câteva baionete, un revolver. Dar am renunţat repede la această imagine şi i-am înarmat până în dinţi. La început de tot, erau doar vreo trei, patru soldaţi şi un ofiţer. Dar foarte repede am descoperit că în acelaşi lan de porumb se mai ascunseseră şi alţii. Am început să-i adun, să-i organizez. Stăm întins în pat, cu ochii întredeschişi, neştiind prea bine ce se întâmpla cu mine, de unde izvorăşte fericirea aceea secretă, aproape vinovată. Eram agăţat de propriile mele năzăriri, legat parcă de ele cu un fir nevăzut, căci, dacă mă trezeam, chemat de mama, simţeam cum se rupe firul şi mă regăseam în lumea de toate zilele, încă emoţionat de amintirea celor văzute în închipuire, dar fără înfiorata beatitudine de până atunci.

  KAiDIHUL LJINUUA A1N1

  Am învăţat în acea după-amiază cum să reiau