legătura cu arrnata mea secretă. Era de ajuns să rămân din nou singur, izolat – într-o cameră, în pivniţă, în pod – şi să evoc lanul de la început, aşteptând să văd tremurând cei dintâi coceni de porumb. Scena se punea imediat în mişcare. Descopeream mereu alţi soldaţi ascunşi îndreptându-se, cu mare grijă, spre locul de concentrare. Către seară, se strânseseră acolo aproape o sută de militari, din ce în ce mai bine înarmaţi. Sublocotenentul de la început era acum căpitan, şi alţi câţiva tineri ofiţeri inferiori veniseră să-l ajute. Unul din ei cunoştea un mare secret. (Inima aproape mi se oprise, descoperindu-l.) Arsenalul nu sărise în întregime în aer, aşa cum crezusem noi. În ultimul moment, unul din locotenenţi izbutise să salveze, într-o enormă magazie subterană, numai de el ştiută, un număr considerabil de carabine, mitraliere şi – aflam cu inima precipitându-şi bătăile – chiar tunuri de câmp, cu muniţiile respective.

  Eram atât de emoţionat de descoperirea aceasta, încât trebuia să întrerup vedenia ca să-mi vin în fire. Simţeam că eram părtaş la o taină care ar fi putut schimba mersul războiului. Desigur, ştiam că totul pornise din mintea mea, că armata aceea secretă ieşise dintr-un lan pe care – cel puţin la început – îl inventasem eu. Dar, pe de altă parte, simţeam că nu eu eram stăpânul închipuirilor mele. În fond, nu-mi închipuiam, ci vedeam ce se întâmpla, ca pe un ecran interior. Adesea, nu mă aşteptam deloc la întorsătura pe care o luau creşterea şi organizarea armatei secrete. Nu eu descoperisem că arsenalul nu sărise în aer; asta mi-a spus-o unul din locotenenţii mei. Iar, la început, nici măcar nu ştiam cum îl cheamă pe acest locotenent. Tot ce-am aflat mai târziu despre el şi familia lui le-am aflat de la el.

  Povestea se amplifica şi se modifica de câte ori o reluam de la început. Emoţia cu care o urmăream desfăşurându-se se datora şi faptului că se inventa singură, uneori chiar împotriva ştiinţei sau dorinţei mele. La început, soldaţii mei atacau doar sentinelele sau mici detaşamente germane, ca să-şi poată procura arme şi muniţii. Dar foarte curând lucrurile luară altă întorsătură. În loc să atace grupuri mărunte, armata secretă se mulţumea să crească prin propriile ei mijloace (arsenalul subteran) şi să se organizeze în păduri, în pregătirea unei înfruntări.

  Câteva zile, am trăit pe altă lume. Zadarnic plângea mama cu faţa prinsă în palme, zadarnic venise sergentul cu un tălmaci şi un subofiţer austriac să vadă camerele rechiziţionate. Nici zvonurile dezastruoase care circulau nu izbutiseră să mă deprime. Mă ascundeam de câte ori puteam şi mă cufundam în contemplarea armatei secrete. Până ce, într-o după-amiază, cam la o săptămână după ce văzusem primii ulani îndreptân-du-se spre statuia Rosetti, nu m-am mai putut stăpâni şi am izbucnit. Pe neaşteptate, detaşamentele, companiile, regimentele, pe care le privisem atâtea zile adunându-se şi organizân-du-se, au atacat prin surprindere trupele duşmane. De cum am auzit primele bubuituri de tun, de cum am văzut primele valuri pornind la atac cu baioneta, mi-am pierdut calmul relativ cu care urmărisem până atunci pregătirile de luptă. Aproape gâfâind, şopteam mereu: „Foc! La atac! Toţi înainte! Foc!” Erau comenzile pe care le repetau ofiţerii mei. Nu mai puteam sta locului. Am ieşit din ascunziş şi am început să mă plimb pe trotuar, cu ochii în jos, ca să nu mă despart de vedeniile mele. De mult căzuseră ulanii şi bavarezii întrezăriţi pe bulevard: venise acum rândul regimentelor austro-un-gare şi bulgăreşti. Nu mă mai puteam opri. Şi totuşi, ştiam că trebuie să mă opresc, ca să pot anunţa adevăratele trupe româneşti, în curs de retragere spre Moldova, de victoriile noastre, ale celor din spatele frontului. Numai aşa i-aş fi putut salva, aş fi putut opri retragerea. Când cele două armate româneşti – cea adevărată şi cea secretă – se vor întâlni, războiul va începe în alte condiţii.

  Campania armatei mele a durat multe luni. O continuam în fiecare zi. De obicei, era vorba de ciocniri între patrule sau detaşamente, căci îmi plăcea să prelungesc cât puteam de mult pregătirea atacului. Uneori, îmi anunţam mie însumi, cu oarecare solemnitate, ziua şi ora precisă ale atacului. Cu câteva ceasuri mai înainte, mă retrăgeam în ascunzătoare. Savuram pe îndelete fiecare gest al ofiţerilor mei. Atacul surprindea întotdeauna trupele inamice.

  Fratele meu observase destul de curând că se întâmplă ceva cu mine şi a început să mă descoasă. Mi-a fost greu să-i explic. I-am spus că era vorba de o poveste de război pe care o scriam. Într-adevăr, la vreo săptămână după ce văzusem pentru înrâia oară porumbiştea în care se ascunseseră cei câţi-va soldaţi, începusem să descriu întâmplarea într-un caiet.

  RAZ. DU1UL LA 1NIUUA A1N1

  Spre întristarea mea, scrisul nu ţinea pasul cu întâmplările pe care le vedeam pe ecranul interior. Rămâneam în urmă şi, curând, înfiorata bucurie pe care o simţisem scriind primele rân-duri se risipea. Mă trezeam fără chef, dezamăgit. Pornisem la lucru ca într-un fel de vrajă, şi acum priveam detaşat, indiferent, caietul în care nu apucasem să scriu o pagină.

  Nu ştiam atunci că eram pe cale să fac primele mele experienţe de scriitor.

  Toamna parcă fusese mai aspră în anul acela. Un, lung, nesfârşit noiembrie. Aproape ne-am bucurat când au căzut primii fulgi. Erau atunci încartiruiţi la noi un ofiţer german, bancher din Hamburg de felul lui, şi un locotenent bucovinean din armata austriacă. Amândoi trecuţi de 50 de ani şi cât se poate de treabă. Bancherul vorbea franţuzeşte, era mare fi-latelist şi fuma veşnic trabuce. În ceea ce priveşte pe bucovinean, îmi amintesc surpriza mea când, întorcându-mă de la şcoală, am întâlnit în sufragerie un ofiţer austriac vorbind româneşte, înainte de ei, fuseseră încartiruiţi, doar pentru câteva zile, trei ofiţeri germani. Corecţi şi discreţi, aproape că nu-i vedeam, dar prezenţa lor ne paraliza. Ne retrăsesem toţi în mansardă şi din bulevardul Pache mai venise o mătuşă, Marioara. Când am coborât în prima dimineaţă, toţi şase – mama, cele două mătuşi şi noi, copiii –