ca să le examinăm camerele, le-am găsit întocmai aşa cum le lăsasem, cu paturile făcute şi cuverturile trase. Doar mirosul de cizme şi de tutun ne amintea că dormiseră acolo ofiţeri dintr-o armată duşmană. Bancherul şi bucovineanul erau tot atât de îngrijiţi. Dar erau de asemenea prietenoşi, simpatici, încercând să ne ajute (ne aduceau zahăr, cafea, pesmeţi). Bucovineanul ne învăţa poezii patriotice şi ne vorbea de Aron Pumnul. A stat la noi până în primăvara următoare. Pentru că era român, nu-l consideram ostaş al unei armate duşmane. Ştia bine latineşte. Când a plecat, ne-a luat deoparte pe noi, băieţii, şi ne-a spus: „Am să mă întorc după război, să văd dacă aţi învăţat latineşte.” Dar n-am mai auzit nimic despre el.

  Bancherul din Hamburg fusese vărsat la un serviciu auxiliar şi a rămas la noi mai bine de un an. Era blond, gras şi mirosea a apă de colonie şi a ţigări de foi. Avea mare slăbiciune pentru mâinile şi mai ales unghiile lui. Le îngrijea, le privea necontenit şi-şi lustruia unghiile cu o periuţă minusculă. Uneori, serile, îmi îngăduia să mă aşez alături de el şi să privesc timbrele. Vorbea foarte puţin şi nu vorbea decât franţuzeşte. Ond, în anul următor, veneam la el să mă ajute la versiunea germană, îşi pierdea răbdarea: „Mais, c'est de l'alle-mand, ga!” exclama după ce deschidea caietul.

  În timpul iernii, ocupaţia începu să se facă simţită. Lemne nu se mai găseau decât cu mare greutate. Pâinea era amestecată cu mălai şi cozile din faţa brutăriilor începeau pe la patru dimineaţa. Mama îl deştepta pe Nicu, îi dădea trei perechi de ciorapi şi bocanci, căci erau troiene de zăpadă şi cu fiecare noapte gerul se făcea mai nemilos. Cu flanelă şi căciulă, Nicu cobora scările de lemn ale mansardei (şi de abia atunci mă trezeau bocancii lui), descuia lanţul de la poartă (uneori trebuia să dea zăpada la o parte cu lopata ca s-o poată urni) şi pornea spre brutărie. Mama punea la fiert apa pentru ceai în jăratecul din gura sobei, apoi ne ajuta să ne spălăm, pe mine şi pe Cornelia. Brutăria se deschidea abia pe la şase. Dacă ajungea acolo la timp, adică înainte de cinci, Nicu era printre primii, şi se întorcea cu pâinea pe la şase jumătate. După ce beam ceaiul, coboram împreună cu cele două mă-tuşi şi curăţăm zăpada de pe trotuar, ca să nu plătim amendă. In cele din urmă, cu ghiozdanele în spate, porneam la şcoală.

  În anul acela, n-am prea învăţat mare lucru. Eram în clasa a IV-a primară şi tot interesul meu se concentra asupra noilor „materii” pe care le învăţa Nicu în prima clasă de liceu. Mă fascinau îndeosebi zoologia şi istoria antică. La şcoala din strada Mântuleasa, continuam să fiu premiant, oarecum în virtutea inerţiei, dar şi eu, şi directorul, şi mama simţeam că se schimbase ceva. Nu-mi mai plăcea şcoala, nu mai scriam compoziţiile cu plăcerea şi atenţia dinainte şi aveam note tot mai proaste la „conduită”. Scăpasem de sub controlul tatei şi descoperisem maidanul. La început de tot, în toamna aceea, un maidan din calea Călăraşi, unde ne jucam de-a hoţii şi vardiştii sub şefia unor calfe de cizmar, care ne învăţau tot felul de trucuri (bunăoară, cum să lăsăm în urma noastră semne secrete, cu creta, pe pereţi, fără să fim surprinşi). Apoi, am ajuns, cu o droaie de haimanale, în dosul Bisericii Sf. Gheor-ghe, unde ne puteam ascunde într-o curte mare, care părea părăsită. Dar, curând după aceea, a venit iarna şi ne adunam pe maidan ca să ne batem cu bulgări de zăpadă. Mă întorceam acasă către-seară, ud, murdar, cu hainele rupte. La început, mama nu se neliniştea prea mult. Mă ştia plecat să mă joc cu băieţii şi era încântată că cel puţin nu trebuie să mă pân-dească, să vadă dacă nu citesc prea mult. Căci tata, între altele, îi dăduse instrucţiuni şi în această privinţă: să aibă grijă să nu-mi obosesc ochii. Dar curând, când troienele ajunseseră cit omul de înalte, prietenii mei de maidan au apărut cu săniuţe. Cele mai multe erau nedibaci alcătuite din lădiţe, dar erau şi săniuţe adevărate, cu tălpile lucii ca patinele. Mă număram printre puţinii care nu aveau sanie şi trebuia să găsesc tot felul de mijloace ca să pot împrumuta una pentru câteva ceasuri sau chiar o după-amiază întreagă. De obicei, plăteam chiria în nasturi, în bile sau soldaţi de plumb.

  Într-o dimineaţă sticloasă de ianuarie, când şcoala se închisese pentru că nu mai avea lemne, am plecat cu întreaga ceată să ne dăm cu săniuţa la Dealul Mitropoliei. De la statuia lui Rosetti la Mitropolie era cale lungă, dar am ajuns repede, pentru că ne întreceam unul pe altul. De acolo, de pe deal, se vedea toată Valea Plângerii, dar aşa cum n-am mai văzut-o niciodată de atunci – căci gunoaiele şi stârvurile de câini şi pisici fuseseră îngropate adânc sub troiene, şi, de sus, de pe parapet, părea o pantă de schi. Dar nu îndrăzneam s-o coborâm cu săniuţele şi ne mulţumeam să ne dăm drumul de sus, de lângă clopotniţă, pe strada lungă, uşor curbată, la ora aceea aproape pustie, care ajungea până în strada Şerban Vodă. Urcam apoi cu săniuţa în spate şi, ca să nu riscăm să ne lovească cei care coborau vertiginos la vale, umblam pe margini, prin troiene. După câteva ceasuri, am început să simt o mâncărime în labele picioarelor şi, pentru că nu mă puteam scărpina, mă loveam uşor cu gheata. Dar mâncărimea ajunsese insuportabilă, şi atunci mă călcam singur, cu toată greutatea, când pe un picior, când pe celălalt.

  Am ajuns acasă spre seară, extenuat, lihnit de foame şi aproape nemaisimţindu-mi picioarele. Mama îmi pregătise o pedeapsă exemplară, dar, când m-a văzut în ce hal eram, a amânat-o. Numai după ce m-am descălţat şi-a dat seama că-mi degeraseră picioarele. Pielea crăpase, însângerată, şi pe alocuri fusese smulsă o dată cu ciorapul. Degetele erau vinete şi, de cum mă apropiasem de sobă, mâncărimile reîncepuseră cu