atâta virulenţă, încât una din mătuşi a trebuit să mă ţină de mâini ca să nu mă scarpin până la sânge. Doctorul familiei era bătrân şi locuia destul de departe. Mama zărise de curând placa unei doctoriţe foarte aproape de noi, pe Bulevardul Domniţei. S-a îmbrăcat repede şi curând s-a întors cu ea. Domnişoara Buttu abia îşi luase doctoratul şi era pe atunci medic la Spitalul Colţea. S-a încruntat când mi-a văzut picioarele. A cerut un lighean cu zăpadă, a îngenuncheat în faţa mea şi a început să-mi frece labele şi tălpile. Gemeam de durere, dar a continuat să mă frece cu zăpadă până ce degetele au început să sângereze de-a binelea. Dimineaţa, operaţia aceasta a făcut-o mama. Nu mai aveam voie să mă apropii de sobă, şi stăteam în fundul patului, cu picioarele bandajate. Cineva de-al casei se afla totdeauna lângă mine, nu cumva să mă scarpin sau să mă apropii de sobă.

  Nu m-am dus la şcoală câteva săptămâni. Am scăpat fără să mi se amputeze nici un deget, dar în toată iarna aceea fre-catul cu zăpadă, dimineţile, era un chin, şi mulţi ani după aceea mâncărimile îmi reveneau de câte ori, iarna, intram într-o odaie prea încălzită.

  Aşa m-am lecuit de săniuţă şi poate de aceea nu m-au ispitit, mai târziu, sporturile de iarnă. Mama m-a iertat. Datorită degerăturilor mele, găsise un nou doctor al familiei. A rămas doctorul şi prietenul nostru aproape douăzeci de ani.

  Iarna aceea mi s-a părut nesfârşită. În martie, troienele din grădină încă nu se topiseră. Nu mai ştiu prin ce mijloace am primit, în preajma Paştilor, veşti de la tata. Ajunsese cu bine în Moldova, dar nu ne spunea nici unde se află, nici ce făcea. Pâinea devenea din ce în ce mai proastă şi tot mai galbenă din cauza mălaiului. Şi totuşi, când era proaspătă şi ungeam feliile cu untură, ni se părea gustoasă. În acei ani de ocupaţie, am ţinut, fără vrerea noastră, cele mai lungi posturi. Săptămâni întregi n-am mâncat altceva decât fasole, murături şi cartofi prăjiţi. Fiecare din noi ne găsisem ceva de făcut la bucătărie. Mie îmi plăcea să prăjesc cartofi. Învăţasem cum să-i tai şi cum să-i întorc când pe o parte, când pe cealaltă, ca să-i rumenesc fără să-i usuc. Apoi, rareori, pe neaşteptate, mama primea veste de la bunici că cineva tăiase pe ascuns un porc – şi ne duceam toţi în bulevardul Pache, ca să putem transporta, fără să dăm de bănuit, untură, şoric şi, câteodată, o bucată mare de carne.

  Şi totuşi, în cele din urmă, a venit şi anul acela primăvara. A văzut într-o dimineaţă părul nostru din grădină în floare. Din Strada Melodiei până la şcoală, treceam tot pe sub zarzări şi cireşi înfloriţi. Anevoie mai puteam rămâne acasă du-pă-amiezile. Regăsisem maidanele şi jocurile. Descoperisem oina şi, deşi eram miop, ajunsesem repede meşter; mă apăram în careu mai bine ca mulţi alţii mai în vârstă ca mine şi ţinteam cu mingea aproape fără greş.

  În anul acela, sărbătoarea de Zece Mai fusese interzisă de ocupant. Fusesem obligaţi să ne ducem la scoală. (Directorul ne avertizase că, din ordinul autorităţilor militare, nu se vor motiva decât absenţele de boală şi numai cu certificat medical.)

  Zece Mai trebuia să fie o zi ca oricare alta. Dar îmi aduc aminte şi acum aminte figura tristă, concentrată a institutorului când a scos din buzunar o carte şi a chemat pe un băiat, cel mai priceput în recitarea poeziilor. „Sunteţi destul de mari acum, ne-a spus, şi puteţi ţine un secret.” A desfăcut cartea şi i-a arătat o poezie. „Du-te în curte şi învaţ-o pe dinafară”, i-a şoptit.

  Poate n-a trecut nici un sfert de ceas, dar nouă ni s-a părut o veşnicie. Institutorul rămăsese pe catedră, privind în gol. În clasă, nu se auzea decât zumzetul albinelor, la capătul de sus al ferestrelor, încercând să-şi facă loc, prin geam, spre grădină, în cele din urmă, colegul a apărut, s-a apropiat de catedră şi, grav, a început să recite. Cât n-aş da să-mi aduc aminte ce poezie a recitat atunci. Nu era, desigur, una din poeziile ocazionale de Zece Mai, nici o poezie patriotică, pentru că pe acestea le cunoştea clasa întreagă. Era, poate, de Octavian Goga sau Şt. O. Iosif. Nu-mi aduc aminte decât de tăcerea noastră înfiorată şi de lacrimile de orgolioasă bucurie. Căci înţelegeam din aluziile poetului că românii vor ieşi biruitori şi de data aceasta.

  După ce băiatul a sfârşit de recitat, institutorul l-a mângâiat cu palma pe obraz şi, întorcându-se spre noi, ne-a spus zâm-bind: „Mai rămâneţi, cuminţi, un sfert de ceas, apoi vă duceţi acasă.”

  Lacrimile cu care sfârşisem de citit Cuore mă asigurau că nu eram un copil rău; descopeream încă o dată că-mi iubeam şi ţara, şi familia (mai ales pe mama); descopeream că-mi iubeam chiar şi şcoala. Dar cât îmi era de greu să-mi amintesc de toate acestea când mă regăseam pe stradă, cu atâtea tramvaie de care mă puteam agăţa, cu trotuarele nesfârşite, pe care puteam umbla ceasuri întregi fără să mă rătăcesc; când, mai ales, mă regăseam pe maidan sau în grădina din bulevardul Pache. În vara anului 1917, mama nu mă mai putea ţine în frâu. Încercase toate mijloacele: o nuia de bambus (tata ne ameninţa mai ales cu cureaua), confiscarea ghetelor, ca să nu mai pot ieşi pe stradă (dar îmi plăcea parcă şi mai mult să alerg, pe trotuarele fierbinţi, în picioarele goale), închiderea într-o cameră (din care reuşeam să evadez sărind pe fereastră). Destul de târziu, mama descoperise singurul mijloc de a mă aduna de pe drumuri: îmi dădea o carte. Dar nici asta nu era o soluţie perfectă, căci până seara, cel mult până la miezul nopţii, o sfârşeam de citit, şi mama nu mai avea o altă carte la în-demână. Pe de altă parte, îşi amintea mereu de recomandarea tatei: să nu mă lase să-mi obosesc ochii. Se adăugau acum şi alte superstiţii: că eram încă un copil