şi cititul exagerat risca să-mi „epuizeze nervii” (expresia era a uneia din mătuşi). Sperasem câtva timp că voi găsi un aliat în domnişoara Buttu. Dar şi ea împărtăşea aceleaşi idei: că mintea nu trebuie obosită „în timpul creşterii”, că o hrănesc destul cu manualele de şcoală şi lecţiile de pian.

  Mă consolam pe maidane. Venise vara, terminasem şcoala primară şi, în aşteptarea examenului de intrare în liceu, pe care trebuia să-l dau în septembrie, eram cu desăvârşire liber. Jucam oină, fie în strada Călăraşi, fie pe maidanul Primăriei, acolo unde, cu un an mai înainte, se aflau tunurile antiaeriene. Era un loc viran uriaş, lângă statuia Brătianu, pe care se depuseseră blocurile de piatră necesare clădirii aripii noi a Facultăţii de Litere. Construcţia fusese întreruptă de război, dar în pivniţele ei nesfârşite, în care se zvârliseră nenumărate căruţe cu nisip şi se depuseseră cărămizile şi sacii cu var, aveam să pătrund în curând o dată intrat în liceu. Ani de zile, pivniţele acelea misterioase, schelăriile acelea şubrede de sub care izbucneau şobolanii aveau să constituie unul din universurile mele secrete. Împreună cu câţiva dintre noii prieteni pe care mi-i făcusem în liceu, le-am explorat, cu emoţie, până în ziua când ne-a surprins o razie organizată de poliţie împotriva vagabonzilor.

  KAZBU1UL LA NUUA ANI 43

  Nu ştiu cum am aflat, către sfârşitul verii, de victoriile româneşti de la Mărăşti şi Mărăşeşti. Câteva zile au circulat zvonuri despre înaintarea fulgerătoare a unei divizii faimoase spre Râmnicul Sărat. Trezit de aceste victorii, am încercat să zvârl în foc şi armata mea secretă. Dar jocul nu mai era acelaşi. Elanul primordial se dovedea acum insuficient pentru a produce, în câteva zile, forţele care trebuiau să taie retragerea diviziilor germane. Încercam să imaginez altceva: regimente româneşti ascunse în munţi, petrecând toată iarna lui 1917 în peşteri şi păduri, atacând în timpul nopţii depozitele germane de muniţii. Dar aveam atâtea alte lucruri de făcut. Curând, am aflat că înaintarea trupelor se oprise definitiv datorită descompunerii armatei ruseşti. Ajungeau până la noi ştiri despre satele prădate şi arse în spatele frontului de către diviziile care părăsiseră lupta şi se îndreptau spre Rusia.

  Şi apoi, într-o dimineaţă de septembrie, ducându-mă la Liceul „Spiru Haret” să văd rezultatul examenului de intrare, mi-am citit numele pe lista celor admişi. M-am întors grav acasă, să aduc vestea mamei. Aveam sentimentul că s-a în-tâmplat ceva hotărâtor, că mă pregătesc să încep o nouă viaţă.

  III.

  CUM AM GĂSIT PIATRA FILOSOFALĂ.

  Torul m-a fermecat, la început, la liceu. Îmi plăcea mai ales pentru că la fiecare materie aveam un alt profesor. M-a cucerit de la cea dintâi lecţie, şi a rămas preferatul meu până la moarte, câţiva ani mai târziu, Nicolae Moisescu, profesorul de ştiinţe naturale. Era înalt, foarte slab, aproape uscat, şi părea mai bătrân decât era pentru că avea părul şi mustăţile albe. Vorbea încet, rar, parcă şi-ar fi economisit forţele, şi vorbea plimbându-se prin faţa băncilor, cu paşi mici, uşori, întretăiaţi de scurte opriri ca să poată privi mai bine, adânc, în ochi, unul din elevi. Zâmbea după fiecare frază, parcă ar fi vrut să sublinieze punctul şi pauza care trebuiau s-o separe de fraza următoare. Întovărăşea expunerea cu gesturi largi, leneşe, şi atunci înţelegeai cât de perfect izbutise să-şi dozeze puţina energie de care dispunea.

  Avea acest obicei: venea cu microscopul în clasă şi ne chema pe rând să privim, şi apoi ne punea să desenăm pe tablă cele ce văzusem. Arareori unul din noi izbutea să reproducă, foarte aproximativ, acele stranii forme irizate, madreporice, pe care le descopeream, le abuream, le pierdeam şi le descopeream din nou, învârtind încet şurubul microscopului. M-a remarcat, cred, pentru că mă număram printre cei care se dovediseră în stare să deseneze ce vedeau. De atunci, nu m-a mai slăbit. Mă privea mereu în ochi, parcă mi-ar fi cerut părerea, îmi punea necontenit întrebări. Pe nesimţite, m-am trezit că sunt anumite taine pe care le înţelegeam. Erau tainele acelei puteri misterioase pe care Moisescu o numea „Natură”, înţelegeam de ce fluturele de pădure are aripile de culoarea scoarţei de copac, de ce ariciul este prevăzut cu ţepi, de ce bărbătuşii atâtor păsări sunt mai exuberant împodobiţi decât femelele. „Natura” făcuse toate acestea ca să-i camufleze, să-i apere, să-i selecţioneze. Existau deci anumite legi pe care le puteai descifra – şi atunci toate lucrurile căpătau înţeles şi noimă. Lumea nu se mai arăta ca o aglomerare de vietăţi şi întâmplări fără legătură între ele, ci se dovedea a fi rezultatul unei voinţe unice şi irezistibile. Aşa cum mi se releva ea din lecţiile lui Moisescu, „Natura” era însufleţită de un singur elan: acela de a crea viaţa şi de a o menţine, în pofida tuturor piedicilor şi dezastrelor.

  În iarna aceea, am învăţat ce înseamnă instinctele de conservare a individului şi a speciei. Dar mai cu seamă am învăţat să iubesc şi să disting felurite animale, îndeosebi reptilele, batracienii şi insectele. Nicolae Moisescu ni le arăta în planşe colorate, sau împăiate, sau conservate în borcane cu alcool, în insectare. Apoi, le-am contemplat, cu întreaga clasă, la Muzeul de Ştiinţe Naturale de la Şosea. Am revenit de atunci, cu regularitate, în fiecare duminică, toată iarna aceea. Şi cu câtă nerăbdare n-am aşteptat să se desprimăvăreze, ca să pot, în sfârşit, să pornesc după insecte în pădurile din jurul Bucu-reştiului.

  Poate că pasiunea aceasta pentru ştiinţele naturale m-a salvat, m-a ajutat să traversez criza în care intrasem, aproape fără să-mi dau seama, şi care nu era numai o criză de pubertate. Căci în afară de zoologie nu mă interesa nimic. Nu pregăteam lecţiile, ci-mi petreceam tot timpul liber pe maidanul Primăriei şi în pivniţele Universităţii. Rămăsesem prieten cu aceleaşi haimanale din mahalaua mea, iar, dintre noii colegi de liceu, mă legasem mai ales cu cei mai leneşi şi mai arţă-goşi. Este drept că, îndată ce s-au topit zăpezile, izbutisem să-i conving să cutreierăm boschetele de la Şosea, căutând plante şi insecte. În mai 1918, am început