să plecăm duminicile, dis-de-dimineaţă, către mănăstirile din jurul Bucureştiu-lui. Mă reîntorceam aproape de miezul nopţii, obosit, ars de soare, plin de praf, dar cu cutiile pline de insecte, cu borcane în care aduceam şopârle, broaşte şi tritoni. Dintr-o lădiţă, acoperită cu geam, îmi făcusem un „terrarium”. Petreceam ceasuri întregi urmărind viaţa domoală, mohorâtă, a gândacilor de tot felul, a brotăceilor, a şopârlelor. Făceam planuri pentru excursiile de vară: să coborâm pe malul Dâmboviţei până la Dunăre, să cercetez nămoalele şi mlaştinile bogate în larve.

  Visului acesta i-a pus capăt surpriza sfârşitului de an. Am aflat, cu indignare, că rămăsesem corigent la trei materii: la i.

  1V1A1N5AKUA română, franceză şi germană. Trei corigente aduceau după sine repetenţia. Dar Moisescu stăruise să mi se dea această şansă; eram cel mai bun elev al lui din toată clasa. Am fost profund jignit citindu-mi numele pe lista corigenţilor. E drept, mi-era puţin teamă de limba germană. De fapt, n-ar fi trebuit s-o învăţăm decât începând din clasa a Ii-a, dar autorităţile de ocupaţie o impuseseră şi la clasa I; de aceea, toată clasa noastră o sabotaserăm cum putuserăm. Dar am fost cu adevărat surprins să mă văd corigent la franceză şi mai ales la limba română. Iosif Frollo era profesorul nostru de franceză. Zadarnic aş încerca să-i fac elogiul: l-au cunoscut generaţii întregi de liceeni. Dar avea o mare slăbiciune pentru gramatică, şi pe atunci gramatica mi se părea o disciplină absurdă şi ineficace, inventată parcă anume pentru a-l împiedica pe elev de a savura textul pe care îl traduce. Frollo era mulţumit cu cele ce ştiam, dar mă avertizase că nu voi putea trece clasa dacă nu voi şti pe dinafară toate conjugările. Mi se părea că mă ameninţă în glumă pentru că, după cum îi era obiceiul, spunea lucrurile acestea cu o mare dulceaţă, privindu-te ini ochi şi zâmbind. Dar se ţinuse de cuvânt, şi asta a provocat o adevărată ruptură între noi. N-am mai acceptat niciodată să mă apropii de el. Câţiva ani mai târziu, când mă lăsasem antrenat în lecturi fără număr şi mă sileam să citesc operele complete ale autorilor francezi pe care îi studiam în clasă, Iosif Frollo a încercat de mai multe ori să mă sfătuiască şi să mă îndrumeze; dar îl ascultam întotdeauna cu un zâmbet agresiv pe buze, continuând să citesc ce şi cum îmi plăcea mie.

  Evident, Frollo înţelesese repede ce se petrecea cu mintea mea de adolescent frustrat şi anarhic şi m-a lăsat în pace. Dar avea şi el un mijloc rafinat de a se răzbuna. Când, în cursul superior, discuta vreunul din autorii pe care ştia bine că-i citisem – pentru că, impertinent, veneam cu operele complete la şcoală şi le aşezam pe pupitru, răsfoindu-le la răstimpuri cu un fals gest precipitat – Frollo punea anumite întrebări la care probabil aş fi putut răspunde mai bine decât oricare altul, dar neglija întotdeauna să mă întrebe pe mine, deşi ridicam degetul. În cele din urmă, renunţasem să mai ridic degetul şi ascultam, zâmbind ironic, răspunsurile mălăieţe sau neroade ale vreunui coleg asupra Fedrei sau Henriadei. Doar o dată a coborât Frollo de la catedră şi a venit să vadă cărţile pe care le aranjasem provocator pe pupitru. Ne vorbise despi port-Royal, şi eu adusesem Les provinciale* şi toate volumele despre Pascal pe care le găsisem în bibliotecă. Le-a răsfoit zâmbind, apoi m-a bătut pe umăr. Dar nici atunci nu mi-a pus întrebarea la care, răspunzând, aş fi putut arăta că ştiam mai mult decât restul clasei.

  Corigenta la limba română am considerat-o o mare nedreptate. E adevărat că nu învăţasem nimic, dar eram convins că nu mai am ce învăţa, căci citisem manualul de limbă română înainte de a fi intrat la liceu. Eram iarăşi convins că citesc mai corect şi scriu mai bine decât toţi colegii mei. Dar profesorul de română de atunci, D. Nanul, era în acelaşi timp şi directorul liceului. Astfel că ştia ce elev nedisciplinat şi dezmăţat eram. Fugeam adeseori de la curs, sărind pe fereastră şi mă duceam să joc oină pe maidanul Primăriei; alteori, nu veneam la şcoală, minţind că eram bolnav; rupeam foile din carnetul de note, ca să nu vadă mama cât de proaste note aveam, sau mă prefăceam că l-am uitat acasă sau că l-am pierdut. D. Nanul avea desigur dreptate încercând să mă lase repetent, încercând chiar s-o convingă pe mama să mă retragă de la liceu. Eram, cum îi plăcea lui să spună, un „element indezirabil”. Dar mie mi se părea că corigenta la română era răzbunarea lui personală, că, de fapt, aş fi meritat să mi se dea un premiu sau măcar o menţiune.

  Aşa mi s-a strecurat pe nesimţite ideea că sunt persecutat, că directorul, ca şi toţi ceilalţi profesori, cu excepţia lui Moisescu, îi protejează pe unii elevi – din motive pe care nu izbuteam să le ghicesc – şi-i persecută pe alţii, că mă persecută mai ales pe mine. Descoperirea aceasta mă rănise adânc, dar îmi dăduse în acelaşi timp o stranie satisfacţie. Mi se părea că sunt cu totul diferit de ceilalţi colegi, că sunt predestinat să rămân în marginea societăţii, că drumurile celorlalţi îmi sunt interzise şi că voi fi silit să-mi caut o cale nouă. De aceea, când mi-am citit numele pe lista corigenţilor, primul gând a fost să fug în lume. Am pornit spre Şosea şi am umblat aşa, în neştire, ceasuri întregi, fără să simt foamea, nici oboseala. Totuşi, către seară, m-am întors acasă. Mama şi-a ascuns anevoie bucuria că mă revede. Aflase despre cele trei corigente de la fratele meu şi, văzând că întârzii, i-a fost teamă să nu fi făcut vreo prostie. A încercat să mă consoleze spunându-mi că-mi va lua meditatori la franceză şi germană.

  Într-un anumit sens, corigentele mi-au prins bine. În vara aceea, când mă vedea cu o carte în mână, mama nu-mi mai amintea că nu trebuie să-mi obosesc ochii; îşi închipuia că învăţ, că mă pregătesc pentru examenele din toamnă.