Pentru întâia oară de când mă ştiam, nu mai citeam pe ascuns şi cu frica în sân. Pe de altă parte, convingerea pe care mi-o făcusem că sunt „persecutat” îmi dădea, în propriii mei ochi, un nimb de martir, dar şi o anumită responsabilitate. Cât de mult mă pasionau oină şi jocurile pe maidan, simţeam acum că nu trebuie să las impresia că nu sunt bun de nimic altceva. Mi se părea că sunt pândit de „ceilalţi”, mai ales de director şi anumiţi profesori. Îmi spuneam: „Ei mă cred o haimana şi sunt siguri că nu voi ajunge nimic. Am să le pregătesc o surpriză!”

  Dar îmi era peste putinţă de hotărât, în vara aceea, 1918, în ce va consta surpriza. Voi ajunge un mare zoolog, un pianist, un mare doctor – sau inventator, sau un explorator, sau voi descifra o limbă moartă? De un lucru eram sigur: că nu voi fi niciodată premiant, că de-abia voi izbuti să trec dintr-o clasă într-alta. In acele după-amieze de vară, cu una din cele trei gramatici în faţa mea, ghicisem deja ceea ce s-a dovedit mai târziu a fi o caracteristică a temperamentului meu: îmi era imposibil să învăţ ceva la comandă sau să învăţ aşa cum învăţa toată lumea, în conformitate cu programul şcolar. Din clasa întâi şi până la sfârşitul liceului, m-am simţit întotdeauna atras de „materiile” care nu se aflau în programul anului sau de discipline şi autori care nu se învăţau la liceu. Când, câţiva ani mai târziu, m-au pasionat ştiinţele fizico-chimice, studiam chimia în anul când în program era fizica, şi viceversa. Uneori, era suficient ca unei discipline de care eram îndrăgostit să-i vină rândul în program, ca să simt că mă detaşez de ea. Aşa s-a întâmplat cu logica, cu psihologia, cu biologia. Tot ceea ce eram silit să învăţ îşi pierdea interesul, devenea o „materie” ca oricare alta, bună pentru a fi memorizată de tocilari şi premianţi. Oroarea pe care o aveam de manuale didactice şi de programe a luat, cu timpul, proporţii patetice. Mulţi ani în urmă, când m-am apucat serios de latină şi de matematici, nu m-am mulţumit cu manualele pe care le învăţaseră toţi colegii mei, ci mi-am cumpărat cărţile lui Meillet, H. Poincarâ sau Gino Loria, găsite la anticari, în care înaintam anevoie şi cu enorme eforturi.

  Mi dau seama cum am trecut, în toamnă, examenele de corigentă. Izbutisem să învăţ declinările şi conjugările franceze şi germane. Dar la oral, în faţa lui Nanul, am avut un asemenea trac, încât, când m-a întrebat de ce gen este cuvântul „pat”, am răspuns că e de gen masculin. Probabil că lucrările scrise erau ceva mai bune, pentru că şi Frollo, şi Nanul m-au trecut. Aşteptam să dau şi corigenta la germană, când profesorul Papadopol ne-a anunţat că, deoarece limba germană nu trebuia învăţată decât în clasa a Ii-a, corigentele se anulează. Dar, a adăugat el, privindu-ne pătrunzător în ochi, se aşteaptă ca noi toţi, foştii corigenţi, să ne distingem în cursul anului viitor, în clasa a Ii-a.

  În ceea ce mă priveşte, fără îndoială că l-am dezamăgit. Germana a fost una din terorile adolescenţei mele, nu atât pentru dificultăţile ei, cât pentru faptul că Papadopol a devenit în anul următor directorul liceului. Aveam de-a face cu el de câte ori spărgeam vreun geam sau mă surprindea sărind pe fereastră sau descoperea că-mi motivasem singur absenţele. Şi, cu toate acestea, pe neaşteptate, în clasa a IV-a ne-am împăcat, şi mai târziu am ajuns chiar foarte buni prieteni. Împărţise câteva subiecte de istorie literară, şi mie îmi căzuse Stiirm und Drang. Trebuia să ţinem o conferinţă de 20 de minute. Am citit, zi şi noapte, toate monografiile pe care le găsisem în bibliotecă şi am scris un caiet întreg. Numai introducerea la Sturni und Drang a ţinut aproape o oră. Am început cu Nibelungen şi Minnesiinger. Pe tablă, scrisesem toate numele, titlurile şi datele pe care le socotisem importante. Evident, toate acestea le copiasem din manualele şi monografiile pe care le citisem. Dar, cu o vizibilă încântare, Papadopol şi-a împrospătat o seamă de Minnesănger şi de autori minori, la care, fără îndoială, nu se mai gândise de când îşi luase licenţa.

  Intrasem în clasa a 1l-a fără prea mult entuziasm. Dar, pe la sfârşitul lui octombrie, au început să circule zvonuri despre dezastrele Puterilor Centrale. Profesorii intrau tot mai bine dispuşi în clasă şi păreau tot mai distraţi. Într-o dimineaţă, am aflat că Germania ceruse armistiţiu. Pornisem spre liceu, dar m-am trezit coborând bulevardul spre statuia lui Brătianu.

  Întâlneam grupuri din ce în ce mai vociferante, unii cu mici steaguri româneşti şi franţuzeşti, câţiva în uniforme militare decolorate, peticite. L-am auzit pe un tinerel strigând: „La Komandatură!” şi apoi a luat-o la goană, cu un grup întreg după el. Am început şi eu să alerg, ţinându-mi cu o mână ghiozdanul în spate, să nu salte. Dar n-am mai apucat să ajung până la Komandatură. Undeva, pe lângă Spitalul Colţea, am dat peste alte grupuri gălăgioase, ameninţătoare, şi m-am oprit să văd ce se întâmplă. Cineva se urcase pe acoperişul unei case şi se trudea să fixeze un drapel. „Leagă-l cu centironul!” auzii strigând. Apoi, câţiva de lângă mine începură să râdă cu hohote. Unii aplaudau să-şi rupă palmele. „Are să-şi piardă nădragii pe acoperiş”, spuse cineva.

  Dar în clipa următoare auzii strigând: „Păzea!” şi oamenii începură să se risipească. De la o fereastră, cineva zvârlea pe stradă maldăre de bastoane. Le aducea în braţe până la fereastră, striga: „Păzea!” şi le dădea drumul pe trotuar. Sute şi sute de beţe albe, uşoare, cam de vreo doi metri, care mi sej păreau şi mai preţioase, pentru că nu ştiam la ce ar putea folosi. Oamenii se repezeau să le culeagă, le învârteau pe dea supra capului, ca pe săbii. Făcându-mi loc prin mulţime, a izbutit să pun şi eu mâna pe unul. „Sunt beţe de cort”, am auzit lângă mine. Dar am auzit atunci geamurile sărind în ţăndări, şi la